Al meu niciodată

Ţi-aş fi vorbit
până la sfârşitul lumii
şi înapoi.
Dar prefer să vorbesc cu mine
decât să văd
cum tu n-asculţi.
M-ai ascultat
abia când am tăcut
sau mă uitam în altă parte
şi şopteam.
N-ai auzit
cum îţi umblam prin casă.
Ai simţit însă
cât de rece era patul
când eu eram deja acasă.
Şi strigai
şi te auzeam.
Şi m-am întors
şi m-ai îmbrăţişat
ca să mă scapi apoi din nou.
Fugeam în ploaie
şi voiam
să te dau afară
că erai la mine-n piele
şi-ai stat prea mult.
Te-aş fi lăsat întins pe asfalt
să te calc când mă întorc.
Dar n-am îndrăznit
de teamă
să nu te ridic
să te iubesc apoi.
Am lăsat bucăţi din tine
pe tot drumul.
Am să trec pe acolo
până o să ma obişnuiesc
şi n-am să mai tresar
când mi te simt în gând.
Până n-o să mai conteze
dacă eşti sau nu.
Şi n-ai să fii.
Şi n-am să fiu.
Dar poate-poate o să fim.
Dar nu acum
deci niciodată.

Dimineaţa de după tine

 Am ajuns pe la un șapte. M-am pus, ca de obicei pe canapeaua din sufragerie. Mi-am găsit dupa zece minute o poziţie comodă, pe care am schimbat-o imediat ce te-ai aşezat lângă mine. M-ai folosit apoi drept pătură.
 Îţi simţeam ritmul inimii atât de liniştit şi aveam, în sfârşit, impresia de acasă. Mângâierile adresate spatelui meu parcă făceau tot posibilul să mă adoarmă. Ceasul de pe perete mă teroriza. Îşi mişca acele mult prea repede.
 Îmi explorai gâtul cu degetele, iar eu îmi plimbam buzele pe tot chipul tău. Ştiam că n-ai să mă uiţi prea curând. Mă lipeai atât de bine de pieptul tău încât, atunci când lărgeai strânsoarea mă cuprindea cel mai aprig frig. Mă îngrămădeam înapoi.
 Trecuseră trei ore, timp în care m-am luptat cu somnul. Ştiam că e ultima mea noapte aici. M-ai lăsat citind. Te-am lăsat să-mi găteşti. Mă chemai pentru orice prostie aşa că am sfârşit în bucătărie, alături de tine. Te-am servit atunci cu cele mai dulci săruturi.
 Mi se făcuse frig, aşa că m-ai învelit în cele mai fierbinţi priviri. Nu mi-ai spus niciodată că mă iubeşti. Eu ştiu, totuşi, că m-ai iubit. Şi acum mă iubeşti. Am ajuns întinsă pe covor, uitându-mă la tavanul alb. Te aşteptam. Şi acum te mai aştept uneori.
 M-ai cărat până în cameră ca pe un copil. Asta şi eram pentru tine, chiar dacă eu aveam mai multă grija de tine decât ai avut tu vreodată. Ţi-am ascultat cuvintele interminabile parcă, fără a obosi şi înţelegându-le mai bine ca niciodată. Îţi zâmbeam într-una. M-am aşezat în pat, la perete deşi ştiam că acela e locul tău. M-ai umplut de râsete, fără urme de victorie însă. M-ai lăsat acolo de data asta. Prima şi ultima oară. Ultima, într-adevăr.
 Nu ştiu când se făcuse cinci dimineaţa. Îmi plăcea să mă tolănesc dintr-o parte în alta a patului. Speram să mi se impregneze în piele pentru mai mult timp olmul tău. Aveam de gând să mă miros de fiecare dată când îmi voi aminti de tine. Mă mângâiai uşor pe cap, înghiţindu-mă în săruturi. Mi-ai şoptit apoi că sunt un fel de cinci dimineaţa pentru tine. La fel de rece. Cu toate astea nu te-ai îmbrăcat niciodată la venirea lui şi abia îl aşteptai. Îi admirai de fiecare dată frumuseţea culorilor care, deşi aceeași mereu, niciodată nu era la fel. Te lăsai cuprins de adierea lui rece, căutând totuşi o urmă de căldură. Ce fericit erai când o rază de soare te gâdila uşor prin păr. Și eu mă jucam în părul tău cât îmi vorbeai.
 Ai adormit subit în timp ce-mi povesteai. Am plecat atunci.
 Dimineaţa de după tine a fost rece. Nici cafeaua nu mi-a încălzit-o şi nici pătura care-mi înfăşura perfect corpul. Abia somnul a reuşit să mai taie din indolență. Probabil ne-am trezit odată, ca întotdeauna de altfel.
 Doar că n-avem de unde să mai ştim.

Sfială

 Ai avut o zi la dispoziție să înveți cât de multe poți despre ea.

 O dungă roșie îi dă de gol cele cinci minute de când s-a trezit. O trag spre mine și-i simt respirația în tandem cu a mea. Mă gâdilă cu cele câteva grame cu care se lasă peste pieptul meu. Îi iau o șuviță și mă joc cu ea. Sper să-mi înțeleagă gândurile transpuse în gesturi. Sper să înțeleagă că ea îmi aparține mie.
 Nu știu multe despre ea. Am preferat să o privesc și să-i învăț pe de rost fiecare punct maro care-i dezordonează albastrul ochiului, fiecare rid care vobește despre nopțile care n-au cunoscut somnul. Nu știu însă decât foarte puține despre acele nopți, dacă nu chiar nimic. Asta nu pentru că nu mă interesează, ci pentru că pare că ea a uitat aproape totul despre ele. Îmi spune uneori în fugă ce-i place.
 Nu știu nici măcar dacă are de gând să-și lase părul să crească sau nu. Știu doar că îmi place al naibii de mult să o văd de dimineață până seara. Să o văd și atât. Să o văd și să știu că fiecare grimasă îmi e adresată mie, fiecare cerc pe care-l face cu degetele e pe spatele meu.
 La prânz mi s-a plimbat prin dormitor, lăsând în el doar mirosul ei.
 Nu mi-a răspus niciodată când am întrebat-o la ce se gândește și nu m-a întrebat niciodată la ce mă gândesc eu. Îmi lasă deseori impresia de răceală, dar apoi îi simt mâna fierbinte cuibărită în a mea. I-am cunoscut însă sadismul cu prima ocazie pe care a avut-o.
 O simt cum își lasă gândurile în privirea mea, așteptându-se parcă să o înțeleg. Pleacă după cinci minute. Îmi pare rău că nu o știu încă veselă sau supărată. Am surprins-o însă amețită și obosită. Amețită mă iubea preț de câteva minute, ca mai apoi să o renege prin cea mai austeră atitudine. Dar sfârșea iubindu-mă iar, deși nu-mi cunoștea nici măcar culoarea ochilor. Obosită zâmbea într-una. A adormit apoi brusc; și eu am vorbit cu ea.
 Pe seară mă privea fix. Simțeam cum ochii ei umblă pe întregul meu corp, fără țintă.
 Mai știu că am cunoscut-o în multe feluri. Entuziasmată de mine, plictisită de mine, nervoasă pe mine, amabilă cu mine și într-un fel pe care nici ea nu cred că-l înțelege. Apoi mai știu că nu îi mai pasă de ce a fost ieri. Îi pasă de mine așa cum sunt acum, așa cum o strâng acum în brațe, așa cum o dezbrac acum de timidități.
 Nu o cunosc dar am spălat-o de buze străine și ea m-a curățat de obiceiuri proaste.

Zece

 M-am așezat apoi lângă el și ea.

 El și ea, nu ei. Nu păreau a fi uniți deși probabil pretind a fi făcuți unul pentru celălalt de ani buni. Dar nu sunt, sunt prea plictisiți unul de celălalt. El întoarce capul după orice siluetă feminină, timp în care ea se preface a nu observa, privind insistent pereții.
 N-au să se despartă oricum. Au să-și piardă viața pentru că sunt prea obosiți să mai caute. Și-au consumat energia încercând să iubească ceva ce n-au să înțeleagă vreodată.
 S-a îndrăgostit de el doar pentru că mirosea la fel ca prima ei dragoste. La rândul lui, el s-a lăsat amagit de faptul că ea purta același nume cu pasiunea lui neîmpărtășită din copilărie. Neștiind, spera că, iubind-o pe ea se va putea ierta. Ea spera, de asemenea, că va putea trăi aceleași clipe juvenile la nesfârșit.
 Ea a realizat prea târziu că îi iubea doar parfumul, care cu timpul nu mai avea nimic special. Nu-și mai amintea nicio clipă petrecută în iboste. El și-l cumpăra din obișnuință. Ea nu i-a mai spus de prea mult timp cât de mult îi adora parfumul. Greșeala a fost că n-a izbutit niciodată să o întrebe ce o face să îl dorească învelit de același abur mereu. Poate dacă o întreba măcar în urmă cu zece ani, nu mai zăcea acum singur în răceala patului. Poate ar fi iubit nu pentru nume. Poate ajungea să iubească ochii cuiva.
 El și-a dat seama ce o ținea alături de ea abia acum două zile. Se plimbau fără a schimba o vorbă când a apărut o fostă colegă de a ei care a strigat-o pe celălalt prenume al ei. I s-a părut mai urâtă ca niciodată. De atunci se chinuie să se trezească. Nu poate crede.
 Le lipsea și îndrăzneala. Niciunul nu avea să se ducă la celălalt luându-și rămas bun.
 Măcar au să învețe din această greșeală.

 Pe banca de vis-a-vis s-a pus un el care a intrat imediat în vorbă cu el și ea. Trebuiau a se preface unul dintre cuplurile acelea care tindeau spre perfecțiune. Asta timp de zece minute, până el s-a ridicat și a plecat. Ea a continuat discuția din politețe, cerându-și scuze în locul lui.
 Ajunsă acasă, s-a simțit mai ușurată ca niciodată nevăzând urmă de el. Nu s-a obosit să desfacă bilețelul lăsat pe masă.
 Nu mai conta că au îmbătrânit cu zece ani.

 El iubește acum un zâmbet, iar ea are cu cine să doarmă.

Lipsă

Ajungi la concluzia că ea o să-ți lipsească pentru totdeauna. Că așa ești făcut tu. Fără o bucată. Și e iremediabil.
 Într-o zi venise cineva și-ți întinse o mână. I-ai atins-o și te-ai simțit pentru prima oară mai întreg ca niciodată. De fapt, până în momentul ăla nici nu știai că ești găurit. Ce avea ea? Nu știai, nu știi nici acum și nu vei știi vreodată. Știi doar că la un moment dat a trebuit să o lași să plece. Și să te găurească și mai tare.
 Nu-i nimic. Te asigur că ai fi fost și mai găurit decât ești acum dacă mai stăteai. Ți-e dor de ea uneori, mai ales când nu-ți mai amintești decât ce zâmbet adorabil avea. Dacă stai bine și te gândești, îți lipsesc și momentele în care o urai cu toată ființa ta. Pentru că atunci îți doreai cel mai tare să-ți demonstreze că te iubește. Să facă naibii ceva!
 N-a făcut. S-a dus. A plecat. Și o parte din tine. Aia rea, cu siguranță. De ce zic asta? Pentru că lumea ți-a spus de nenumărate ori cât de sociabil ești acum, cât de drăguț ești cu toată lumea. Însă tot ce faci este să-ți dăruiești iubirea oriunde. Iubirea aia care era focusată până nu demult pe o singură persoană.
 Încerci să găsești pe cineva să-i țină locul, să te „completeze” iar. Apare acea persoană care se comportă prea frumos ca să fie adevărat. Ignori, ești șocat. Nu credeai că există așa ceva. Pleci iar. De data asta de prea mult bine.
 Dai apoi peste altcineva care reușește în sfârșit să te facă să uiți de ea. Dar dispare din peisaj la fel de repede cum a apărut. A fost la fix. Apare depresia aia ușoară care-ți șoptește că n-o să mai existe nicio ea.
 Dar vine. Și de data asta tu ai să fii cel lăsat. Nu știu dacă e karma aia care s-a jucat cu tine sau pur și simplu te-ai simțit tu vinovat și te-ai lăsat pradă naivității și frumuseții.
 Oricum ar fi, pentru tine nu mai contează. Ți-ai lăsat cu bună știință încă o bucată pentru o singură seară. De ce una? Pentru că atât este ea capabilă să te iubească. A doua zi nici nu exiști. Știi asta, te deranja la început. Acum nu te mai interesează. Știi că are nevoie de cineva să aibă grija ei și nu o să te lase pe tine. Nu vrea să fie slabă în ochii tăi; până ieri tu erai cel fragil.
 Devine fadă și asta. Ia naștere o altă ea. De data asta privirea ei te imploră să ai grijă și să o înțelegi. Te privește așa cum parcă nu te-a privit nimeni niciodată. Nu cu dorința pe care o observi în ochii oricui, ci cu uimire. Uimirea aia care spune că nu poate crede că ești aici. Te lași rănit de câteva ori, rănești la rândul tău. Alungi pentru că te simți alungat. Pleci pentru că vrei oprit. Iubești, dar doar prin privire și aștepți înțeles.
 Până când?

Şiroire

Iubesc să trăiesc în trecut uneori. Trecutul acela în care stăteam pitită între fotolii, în colţ. Locul acela în care mama mi-a pus pe jos o pătură pentru că ştia ca n-am să mă dezlipesc prea curând de el. Locul acela în care încă mă înţelegeam cu jucăriile. Chiar dacă acum nu mai e liber, încă mă simt cel mai bine stând acolo.
Iubesc să nu mă simt bine, nu din masochism, ci pentru că am iar șansa să adorm pe patul în care mi-am pierdut toată copilăria. Felul în care becul din hol încearcă să-şi facă loc în cameră e unic. La fel si felul în care se aud toate zgomotele din casă de acolo. Era un ritual să nu adorm fără să rând minute bune înainte, să şuşotesc despre toate prostiile împreună cu o fiinţă dragă. Iubesc pentru că acolo se petreceau toate dupamiezile de chin în care eram obligată să-mi fac somnul de prânz. Îmi lipsesc acum acele trei ore şi frica că nu voi reuşi să adorm care făcea ticăitul să-mi intre parcă în vene.
Iubesc să merg la mare. Iubesc nopţile pierdute acolo unde luna pare atât de aproape şi-şi găseşte perechea în reflexia deformată de valuri. Iubesc până şi furtunile, apa care devine atât de caldă în atingerea ei cu ploaia, vântul care-ţi încreţeşte şi mai tare părul, cerul înnorat sub care aş putea sta o zi în treagă. Ploaia răceşte nisipul, vântul pe tine. Eu prefer să tremur între prosoape decât să pierd tabloul care suprinde pasiunea cu care valurile fac cunoştinţă cu malul. Iubesc apusurile de acolo, chiar şi momentul în care eşti nevoit să-ţi iei un hanorac pe tine pentru că soarele nu-ţi mai încălzeşte pielea. Şi îl înțelegi, şi-i mulţumeşti în loc să fii furios. Răsăritul e mai rece, pentru că nu te cunoaşte. Aşa sunt si eu. Soarele te încălzeşte însă atunci când începe să te ştie centimentru cu centimetru, te mângâie şi te iubeşte. Uneori te arde. Ar fi bine să ştii când să pleci sau de fiecare dată o vei face ca şi cum ţi-ai primit cele mai usturătoare palme. Te poţi întoarce din când în când. Fii sigur că i se va face dor de tine. Dar nu sta prea mult.
Plimbările pe plajă sunt un dar pe care-l primeşti atunci când înţelegi că eşti mai aproape de nirvana ta dacă te bucuri poate de cele mai nesemnificative lucruri.
Iubesc duşurile. Cât mai lungi. Mă spală de toate inutilităţile momentului. Găsesc răspunsuri în dulceaţa pârâului în miniatură şi pricep că unele lucruri trebuiesc lăsate să se scurgă în tandem cu apa.
Fiecare anotimp e cât se poate de frumos. Pentru mine nu contează momentul în care ajunge la apogeu, pentru ca probabil îl voi pierde fiind prea ocupată să stau în casă şi să mă ascund de ceea ce durează prea mult. Eu ador începuturile lor. Primăvara aceea care se zăreşte poate încă de când e iarnă, primăvara care-mi înfrunzeşte copacul de la geam şi reununţ în sfârşit la jaluzele. Primăvara în care eşti trezit de ciripituri. Dar nu mă deranjeaza. Mă bucură. Vara aceea care te lasă să fii cât de gol poţi şi te duce la mare. Vara în care te simţi mai liber ca oricând. Toamna care te face să dai de gust iar ceaiurilor şi nopţilor pierdute citind. Toamna care te adoarme pe sunetul ploii. Iarna care te face să ai nevoie de încă o pereche de mâini care să le încălzească pe ale tale. Iarna în care te simţi atât de bine făcându-i pe cele mai dragi persoane să zâmbească.
Atunci când vorbeşti, iar eu pun capul pe masă şi închid ochii, nu înseamnă ca mă plictiseşti. Doar iubesc să te aud vorbind când sunt gata să adorm. Nu voi adormi, pentru că nu vreau să te opreşti din vorbit. Voi zâmbi dacă mă mângâi uşor când o fac, pentru că mă voi simţi şi mai în siguranță decât o fac. Când eram mică mă tolăneam în braţele mamei cât timp ea povestea şi adormeam. Mă trezeam imediat ce înceta. Probabil va fi unul din momentele în care te pot iubi cel mai mult.
Am să iubesc pentru câteva secunde orice persoană care miroase ca tata. Nu o să mă uit după ea când pleacă pentru că nu e tata.
Iubesc să învăț. Am să reţin orice îmi spui şi nu ştiam. Am să te iubesc cât timp aud ce-mi spui. Mă voi aşeza apoi lângă tine şi-mi vor da lacrimile. Ştiu că doar mă înveţi, nu mă şi iubeşti.
Iubesc să mi se ude bluza de lacrimile cuiva. E felul în care înţeleg că tu ştii ca eu sunt aici. Am să te consider cea mai mică persoană şi am să te iubesc şi mai tare. Am să te îmbrăţişez cât de tare pot. Voi plânge cu tine cel mai probabil. N-o să mă pot abţine. Asta te va face să râzi. Nu te aştepta însă să-ţi spun clasicul "O să treacă. Va fi bine." Ştii şi tu asta deja şi nu-ţi opresc lacrimile. O să-ţi zic că sunt aici. Rămâne la latitudinea ta dacă apreciezi sau nu.
Nu am să stau supărată pe tine dacă te-am iubit sau am iubit vreun moment cu tine. Voi apărea după ceva timp şi-ţi voi zâmbi mulţumindu-ţi. Am lăsat supărarea să mă orbească şi n-am văzut câte m-ai învăţat, sau cât m-ai ajutat supărându-mă. Te voi iubi o zi din nou, apoi voi pleca. Fără să trântesc uşa de data asta.
De Crăciun aş prefera să-mi faci cadou venirea ta. Iubesc mai mult în acele zile şi trebuie să am cui să dăruiesc asta.
Iubesc senzaţia pe care o am atunci când îmi pun picioarele într-un râu. Îmi place până şi durerea pe care o simt din pricina pietrelor. Sau o ignor, nu ştiu. Iubesc prea mult felul în care apa se mişcă şi cât de strălucitoare e atunci când întâlneşte soarele.
Am să te iubesc dacă mă duci undeva unde n-am fost până acum pentru că iubesc să las o parte din mine oriunde şi să primesc o amintire în schimb. Poate fi un loc nou pe plaja, un drum de munte nou, umbra unui copac lângă care n-am mai stat până acum, o stradă nouă sau un alt loc în care să-mi beau cafeaua. Poate fi orice. Îmi voi aminti cu plăcere de tine atunci când voi fi iar prin preajmă. De asemenea, te voi iubi şi dacă fac ceva pentru prima oară cu tine. Îmi voi aminti probabil fericirea aceea de fiecare dată când am să repet.

Iubesc să mă trezesc noaptea şi să te găsesc îmbrăţişându-mă. Sau măcar o parte din corpul tău să încălzească o alta ce-mi aparține mie. Aş sti atunci ca mă iubeşti şi tu, deşi nu mi-ai spus-o niciodată. Am să-ţi zâmbesc cât de dulce pot dacă-mi aduci o pătură deşi nu ţi-am spus că mi-e frig. La fel şi dacă mă aduci până în bucătărie şi gătim împreună, oricât de greşit ar ieşi. Şi o să-mi vină să plâng dacă mă laşi să mă aşez peste tine cât timp tu eşti atent la televizor. Asta pentru ca ar fi deja miezul nopţii şi aş realiza cât timp am pierdut nestând cu tine.

Iubesc câte ceva din orice.

Două toxine

 Mă găsesc întins pe canapeaua în care mi-aș ascunde atâtea zile.

 Inima îmi dansează prin tot corpul iar mâinile mi se agață de orice mă înconjoară. Mă calmez apoi la întâlnirea cu propriile gânduri. Mut de uimirea cu care rezist în fața opțiunii de a urla, mă prind în perna despre care am crezut de atâtea ori că are să mă sufoce.
 Îmi pun mâinile la piept și trag încercând parcă să mă dezbrac de toată iubirea, toată ura și tot dorul. Vreau să rămân gol, să-mi fie frig și să mă-ncălzesc apoi. Vreau să fiu capabil să nu mă-nvelesc cu primul zâmbet plăsmuit. Simt cum febra îmi fierbe fiecare celulă și fiecare urlet arde înainte să apară.
 Mirosul tău îmi iese prin toți porii iar mâinile tale încă se plimba pe mine, buzele mele încă aparțin gâtului tău iar tu minții mele. Am să mă întorc într-o zi când tu poate ai să fii plecată. Am să opresc motorul mașinii și am să te aștept în liniște. O să-mi țină de urât țigările și toate amintirile pe care le avem aici. Poate ai să lași să mi se ofilească tot sângele la gândul că ieri era pompat în tandem cu al tău iar astăzi este evaporat pentru tine. M-aș fi lăsat adormit la loc de căldura care peste noapte evoca cele mai veșnice rumori. Știam însă după felul în care te-ai alipuit lângă mine că mă doreai plecat.
 Aș putea trăi numai din gustul tău lăsat pe pielea mea. Mi-aș putea mușca câte o bucată de carne și să-mi fie îndeajuns să nu mor până te voi privi iar. O să mi se întretaie respirația când ochii tăi o să se confunde iar cu ai mei. Poate mă vei salva sau poate vei scăpa.
 Eliberat de tot ce e diferit de actualitate, te-aș căuta fără să te cunosc. M-aș lua după urmele dinților tăi impregnate pe tot ceea ce ține de mine. Mi-aș da seama după felul în care am avut grijă de ele că voiam să îmi aparțină mai mult de două seri sau trei dimineți. Te-aș găsi și poate de data asta ai să fii capabilă să mă vezi în orice lumină. M-ai închide în camera aceea perfectă care mă înnebunește. Aș fi însetat de mintea ta, de sufletul tău și aș transpira imediat ce mi le-ai oferi. Aș transpira scoțându-mă pe mine, lăsându-ți loc ție.

 Eu plec, tu dormi și ai să uiți deși acum un sfert de oră mâna mi-era împletită cu a ta.