Lipsă

Ajungi la concluzia că ea o să-ți lipsească pentru totdeauna. Că așa ești făcut tu. Fără o bucată. Și e iremediabil.
 Într-o zi venise cineva și-ți întinse o mână. I-ai atins-o și te-ai simțit pentru prima oară mai întreg ca niciodată. De fapt, până în momentul ăla nici nu știai că ești găurit. Ce avea ea? Nu știai, nu știi nici acum și nu vei știi vreodată. Știi doar că la un moment dat a trebuit să o lași să plece. Și să te găurească și mai tare.
 Nu-i nimic. Te asigur că ai fi fost și mai găurit decât ești acum dacă mai stăteai. Ți-e dor de ea uneori, mai ales când nu-ți mai amintești decât ce zâmbet adorabil avea. Dacă stai bine și te gândești, îți lipsesc și momentele în care o urai cu toată ființa ta. Pentru că atunci îți doreai cel mai tare să-ți demonstreze că te iubește. Să facă naibii ceva!
 N-a făcut. S-a dus. A plecat. Și o parte din tine. Aia rea, cu siguranță. De ce zic asta? Pentru că lumea ți-a spus de nenumărate ori cât de sociabil ești acum, cât de drăguț ești cu toată lumea. Însă tot ce faci este să-ți dăruiești iubirea oriunde. Iubirea aia care era focusată până nu demult pe o singură persoană.
 Încerci să găsești pe cineva să-i țină locul, să te „completeze” iar. Apare acea persoană care se comportă prea frumos ca să fie adevărat. Ignori, ești șocat. Nu credeai că există așa ceva. Pleci iar. De data asta de prea mult bine.
 Dai apoi peste altcineva care reușește în sfârșit să te facă să uiți de ea. Dar dispare din peisaj la fel de repede cum a apărut. A fost la fix. Apare depresia aia ușoară care-ți șoptește că n-o să mai existe nicio ea.
 Dar vine. Și de data asta tu ai să fii cel lăsat. Nu știu dacă e karma aia care s-a jucat cu tine sau pur și simplu te-ai simțit tu vinovat și te-ai lăsat pradă naivității și frumuseții.
 Oricum ar fi, pentru tine nu mai contează. Ți-ai lăsat cu bună știință încă o bucată pentru o singură seară. De ce una? Pentru că atât este ea capabilă să te iubească. A doua zi nici nu exiști. Știi asta, te deranja la început. Acum nu te mai interesează. Știi că are nevoie de cineva să aibă grija ei și nu o să te lase pe tine. Nu vrea să fie slabă în ochii tăi; până ieri tu erai cel fragil.
 Devine fadă și asta. Ia naștere o altă ea. De data asta privirea ei te imploră să ai grijă și să o înțelegi. Te privește așa cum parcă nu te-a privit nimeni niciodată. Nu cu dorința pe care o observi în ochii oricui, ci cu uimire. Uimirea aia care spune că nu poate crede că ești aici. Te lași rănit de câteva ori, rănești la rândul tău. Alungi pentru că te simți alungat. Pleci pentru că vrei oprit. Iubești, dar doar prin privire și aștepți înțeles.
 Până când?

Şiroire

Iubesc să trăiesc în trecut uneori. Trecutul acela în care stăteam pitită între fotolii, în colţ. Locul acela în care mama mi-a pus pe jos o pătură pentru că ştia ca n-am să mă dezlipesc prea curând de el. Locul acela în care încă mă înţelegeam cu jucăriile. Chiar dacă acum nu mai e liber, încă mă simt cel mai bine stând acolo.
Iubesc să nu mă simt bine, nu din masochism, ci pentru că am iar șansa să adorm pe patul în care mi-am pierdut toată copilăria. Felul în care becul din hol încearcă să-şi facă loc în cameră e unic. La fel si felul în care se aud toate zgomotele din casă de acolo. Era un ritual să nu adorm fără să rând minute bune înainte, să şuşotesc despre toate prostiile împreună cu o fiinţă dragă. Iubesc pentru că acolo se petreceau toate dupamiezile de chin în care eram obligată să-mi fac somnul de prânz. Îmi lipsesc acum acele trei ore şi frica că nu voi reuşi să adorm care făcea ticăitul să-mi intre parcă în vene.
Iubesc să merg la mare. Iubesc nopţile pierdute acolo unde luna pare atât de aproape şi-şi găseşte perechea în reflexia deformată de valuri. Iubesc până şi furtunile, apa care devine atât de caldă în atingerea ei cu ploaia, vântul care-ţi încreţeşte şi mai tare părul, cerul înnorat sub care aş putea sta o zi în treagă. Ploaia răceşte nisipul, vântul pe tine. Eu prefer să tremur între prosoape decât să pierd tabloul care suprinde pasiunea cu care valurile fac cunoştinţă cu malul. Iubesc apusurile de acolo, chiar şi momentul în care eşti nevoit să-ţi iei un hanorac pe tine pentru că soarele nu-ţi mai încălzeşte pielea. Şi îl înțelegi, şi-i mulţumeşti în loc să fii furios. Răsăritul e mai rece, pentru că nu te cunoaşte. Aşa sunt si eu. Soarele te încălzeşte însă atunci când începe să te ştie centimentru cu centimetru, te mângâie şi te iubeşte. Uneori te arde. Ar fi bine să ştii când să pleci sau de fiecare dată o vei face ca şi cum ţi-ai primit cele mai usturătoare palme. Te poţi întoarce din când în când. Fii sigur că i se va face dor de tine. Dar nu sta prea mult.
Plimbările pe plajă sunt un dar pe care-l primeşti atunci când înţelegi că eşti mai aproape de nirvana ta dacă te bucuri poate de cele mai nesemnificative lucruri.
Iubesc duşurile. Cât mai lungi. Mă spală de toate inutilităţile momentului. Găsesc răspunsuri în dulceaţa pârâului în miniatură şi pricep că unele lucruri trebuiesc lăsate să se scurgă în tandem cu apa.
Fiecare anotimp e cât se poate de frumos. Pentru mine nu contează momentul în care ajunge la apogeu, pentru ca probabil îl voi pierde fiind prea ocupată să stau în casă şi să mă ascund de ceea ce durează prea mult. Eu ador începuturile lor. Primăvara aceea care se zăreşte poate încă de când e iarnă, primăvara care-mi înfrunzeşte copacul de la geam şi reununţ în sfârşit la jaluzele. Primăvara în care eşti trezit de ciripituri. Dar nu mă deranjeaza. Mă bucură. Vara aceea care te lasă să fii cât de gol poţi şi te duce la mare. Vara în care te simţi mai liber ca oricând. Toamna care te face să dai de gust iar ceaiurilor şi nopţilor pierdute citind. Toamna care te adoarme pe sunetul ploii. Iarna care te face să ai nevoie de încă o pereche de mâini care să le încălzească pe ale tale. Iarna în care te simţi atât de bine făcându-i pe cele mai dragi persoane să zâmbească.
Atunci când vorbeşti, iar eu pun capul pe masă şi închid ochii, nu înseamnă ca mă plictiseşti. Doar iubesc să te aud vorbind când sunt gata să adorm. Nu voi adormi, pentru că nu vreau să te opreşti din vorbit. Voi zâmbi dacă mă mângâi uşor când o fac, pentru că mă voi simţi şi mai în siguranță decât o fac. Când eram mică mă tolăneam în braţele mamei cât timp ea povestea şi adormeam. Mă trezeam imediat ce înceta. Probabil va fi unul din momentele în care te pot iubi cel mai mult.
Am să iubesc pentru câteva secunde orice persoană care miroase ca tata. Nu o să mă uit după ea când pleacă pentru că nu e tata.
Iubesc să învăț. Am să reţin orice îmi spui şi nu ştiam. Am să te iubesc cât timp aud ce-mi spui. Mă voi aşeza apoi lângă tine şi-mi vor da lacrimile. Ştiu că doar mă înveţi, nu mă şi iubeşti.
Iubesc să mi se ude bluza de lacrimile cuiva. E felul în care înţeleg că tu ştii ca eu sunt aici. Am să te consider cea mai mică persoană şi am să te iubesc şi mai tare. Am să te îmbrăţişez cât de tare pot. Voi plânge cu tine cel mai probabil. N-o să mă pot abţine. Asta te va face să râzi. Nu te aştepta însă să-ţi spun clasicul "O să treacă. Va fi bine." Ştii şi tu asta deja şi nu-ţi opresc lacrimile. O să-ţi zic că sunt aici. Rămâne la latitudinea ta dacă apreciezi sau nu.
Nu am să stau supărată pe tine dacă te-am iubit sau am iubit vreun moment cu tine. Voi apărea după ceva timp şi-ţi voi zâmbi mulţumindu-ţi. Am lăsat supărarea să mă orbească şi n-am văzut câte m-ai învăţat, sau cât m-ai ajutat supărându-mă. Te voi iubi o zi din nou, apoi voi pleca. Fără să trântesc uşa de data asta.
De Crăciun aş prefera să-mi faci cadou venirea ta. Iubesc mai mult în acele zile şi trebuie să am cui să dăruiesc asta.
Iubesc senzaţia pe care o am atunci când îmi pun picioarele într-un râu. Îmi place până şi durerea pe care o simt din pricina pietrelor. Sau o ignor, nu ştiu. Iubesc prea mult felul în care apa se mişcă şi cât de strălucitoare e atunci când întâlneşte soarele.
Am să te iubesc dacă mă duci undeva unde n-am fost până acum pentru că iubesc să las o parte din mine oriunde şi să primesc o amintire în schimb. Poate fi un loc nou pe plaja, un drum de munte nou, umbra unui copac lângă care n-am mai stat până acum, o stradă nouă sau un alt loc în care să-mi beau cafeaua. Poate fi orice. Îmi voi aminti cu plăcere de tine atunci când voi fi iar prin preajmă. De asemenea, te voi iubi şi dacă fac ceva pentru prima oară cu tine. Îmi voi aminti probabil fericirea aceea de fiecare dată când am să repet.

Iubesc să mă trezesc noaptea şi să te găsesc îmbrăţişându-mă. Sau măcar o parte din corpul tău să încălzească o alta ce-mi aparține mie. Aş sti atunci ca mă iubeşti şi tu, deşi nu mi-ai spus-o niciodată. Am să-ţi zâmbesc cât de dulce pot dacă-mi aduci o pătură deşi nu ţi-am spus că mi-e frig. La fel şi dacă mă aduci până în bucătărie şi gătim împreună, oricât de greşit ar ieşi. Şi o să-mi vină să plâng dacă mă laşi să mă aşez peste tine cât timp tu eşti atent la televizor. Asta pentru ca ar fi deja miezul nopţii şi aş realiza cât timp am pierdut nestând cu tine.

Iubesc câte ceva din orice.

Două toxine

 Mă găsesc întins pe canapeaua în care mi-aș ascunde atâtea zile.

 Inima îmi dansează prin tot corpul iar mâinile mi se agață de orice mă înconjoară. Mă calmez apoi la întâlnirea cu propriile gânduri. Mut de uimirea cu care rezist în fața opțiunii de a urla, mă prind în perna despre care am crezut de atâtea ori că are să mă sufoce.
 Îmi pun mâinile la piept și trag încercând parcă să mă dezbrac de toată iubirea, toată ura și tot dorul. Vreau să rămân gol, să-mi fie frig și să mă-ncălzesc apoi. Vreau să fiu capabil să nu mă-nvelesc cu primul zâmbet plăsmuit. Simt cum febra îmi fierbe fiecare celulă și fiecare urlet arde înainte să apară.
 Mirosul tău îmi iese prin toți porii iar mâinile tale încă se plimba pe mine, buzele mele încă aparțin gâtului tău iar tu minții mele. Am să mă întorc într-o zi când tu poate ai să fii plecată. Am să opresc motorul mașinii și am să te aștept în liniște. O să-mi țină de urât țigările și toate amintirile pe care le avem aici. Poate ai să lași să mi se ofilească tot sângele la gândul că ieri era pompat în tandem cu al tău iar astăzi este evaporat pentru tine. M-aș fi lăsat adormit la loc de căldura care peste noapte evoca cele mai veșnice rumori. Știam însă după felul în care te-ai alipuit lângă mine că mă doreai plecat.
 Aș putea trăi numai din gustul tău lăsat pe pielea mea. Mi-aș putea mușca câte o bucată de carne și să-mi fie îndeajuns să nu mor până te voi privi iar. O să mi se întretaie respirația când ochii tăi o să se confunde iar cu ai mei. Poate mă vei salva sau poate vei scăpa.
 Eliberat de tot ce e diferit de actualitate, te-aș căuta fără să te cunosc. M-aș lua după urmele dinților tăi impregnate pe tot ceea ce ține de mine. Mi-aș da seama după felul în care am avut grijă de ele că voiam să îmi aparțină mai mult de două seri sau trei dimineți. Te-aș găsi și poate de data asta ai să fii capabilă să mă vezi în orice lumină. M-ai închide în camera aceea perfectă care mă înnebunește. Aș fi însetat de mintea ta, de sufletul tău și aș transpira imediat ce mi le-ai oferi. Aș transpira scoțându-mă pe mine, lăsându-ți loc ție.

 Eu plec, tu dormi și ai să uiți deși acum un sfert de oră mâna mi-era împletită cu a ta.