Eu vreau

Frumos e când te contopeşti
şi eşti.
Când eşti ce e firesc să fii,
unde vrei să fii şi cum.
Când eşti unit întâi cu tine
apoi dintotdeauna eşti cu mine.
Nu ştiai?
Eu nu.
Acum eu vreau, tu crezi,
eu ştiu, tu poţi,
noi suntem
una.
Frumos e când tu eşti
deşi nu eşti.
Eu aş fi fost,
dar sunt mai mult.
Şi noi eram,
dar nu cum suntem.
Aş spune niciodată
şi mereu şi-ntotdeauna
şi m-aş avânta spre infinit.
Şi tu?
Ca mine,
c-avem un gând comun.
Acum este şi va fi.
Frumos mai e
oricât de infinit ar fi.
Eu vreau, eu sunt,
şi noi putem.
Tu crezi, tu ştii?

Spre unde?

Spre unde?
Unde se îndreaptă
sufletul ăsta
şi ce face
într-un corp aşa de mic?
Dispare-
cine observă?
Cine ar vedea
că de azi nu mai sunt?
Azi nimeni.
Poate doarme.
-şi-ar spune în gând.
Mâine ar mai fi câţiva.
Atât de necunoscuţi
c-am să mă mir că-mi ştiu culoarea ochilor.
Peste o săptămână nimeni.
Şi-am trăit pentru nimic.
Şi-atunci ce mai sunt?
Pleacă.
Te-am lăsat să-mi atingi
bucăţi de suflet
ca să nu mor prea repede de tot
- c-ar fi păcat.
Unde ţi s-a dus trupul?
Ai să mă întrebi când
poate ai să mă simţi;
de data asta nu-ţi mai apăs stomac
sau buze- numai gânduri.
Dacă miros a tine
îţi aparţin?
Apartenenţa e prea superficială
-inexistentă pentru noi.
Eu n-aparţin nimănui,
eu stau din iubire.
Eu nu deţin nimic,
eu doar iubesc.
De ce eu?
De ce tu?
De ce noi?
Spre unde mergem?
Spre împreună, cică.
Aş vrea să nu ma pierzi pe drum.
Cu trupurile astea ce-i?
În al tău am să mă mai întorc
în caz că plec-
că mi-a plăcut cum m-ai primit.
Şi n-am să uit
cum n-am uitat.
Şi n-o să ne uităm-
doar unul la altul
şi noi la noi.

Ai înţeles spre unde?

Că eu nu prea...

Cred că eu

E luni dimineață.
Eu sunt aici
și urmează să mă cunosc.
Emoții mă cuprind
căci mi-e frică
de ceea ce voi vedea,
voi auzi,
voi simți.
E marți după-amiază
și eu lenevesc printre cearșafuri
dorind să le simt răcoarea.
Mă tăvălesc pe jos
uitând parcă cine sunt,
cu cine trăiesc,
în cine trăiesc.
E miercuri seara.
Stau pe iarba umedă-
căci abia a plouat-
și vorbesc cu mine.
Cred că sunt eu...
Totuși luni era altcineva parcă.
Ne-a prins ora cinci
ce-i aparține joii
și-am adormit în brațe cu mine.
Mi-a răsunat ecoul poveștilor în toate visele.
Ce bine ca e vineri
și că ne odihnim împreună,
și că-s în pace cu mine.
N-am avut timp până sâmbătă
să mă privesc.
Ori m-am auzit, ori m-am simțit.
Nu mi-a păsat ce aș vedea,
dar azi aș dori să-mi caut privirea.
Și sâmbată dimineață când m-am trezit
m-am hrănit din marea ce-am găsit-o
și-aș fi rămas acolo
(n-aș zice pe vecie, dar pe aproape).
Oare aceeași ochi i-am avut mereu?
Sau i-am schimbat eu luni sau miercuri?
Altcineva a fost luni,
altcineva marți,
altcineva azi,
altcineva va fi duminică.
Haide să rămânem împreună...
ori noi
ori nici eu
ori nici tu.