Pasiunea sfâșiată cândva de tine se regenerase. Oh, și patosul de care uitasem că există...
M-am trezit într-o seară într-un scaun atât de cunoscut. Stăteam și mă uitam la silueta masculină aflată în fața mea, încercând să-mi amintesc cine e. Tot ce știam era iluzia iubirii. Credeam că libovesc. Mă mulțumea starea de euforie în care intram din simplul motiv că eram deziderată. Mă mângâia pe spate. Mă iubea, deși nu mi-a spus-o niciodată. Eu nu-l iubeam, deși am vrut să i-o șoptesc. Nu m-ar fi lăsat să plec, sau n-ar fi lăsat ziua să vină. A vrut să-mi atingă sufletul. Am zâmbit entuziasmată, apoi m-am retras înspăimântată. Știam că am pierdut ceva important, uitasem ce. A ținut morțiș să-mi amintească ce anume. L-am urât apoi. Am plecat cu cel mai vid surâs posibil. Gerul de afară îmi înghețase mâinile. Așa ai dispărut tu. Pentru că doar atât ai fost capabil să atingi la mine. M-am curățat, nu-mi amintesc nici cine erai, nici ce-mi făceai. Nici nu mai contează.
În după-amiaza altei zile m-am găsit pe un hol, descălțându-mă. Nu știam unde mă aflu, nu am recunoscut vocea care striga din bucătărie, nu știam nici corpul care mă îmbrățișase strâns. El ce mai voia să-mi fure? Mi-am înghițit zâmbetul. Oricum nu avea ce. Mă învârtea fără rețineri prin toată casa. Mă iubea. Mi-a spus-o. Eu nu-l iubeam, nici n-aveam de gând să-l mint. Probabil acesta a fost principalul motiv pentru care îmi zâmbea atât. Că eu nu-l iubeam. Așa a evocat amintirea aceea pe care m-am chinuit să o mistuiesc atâta timp. L-am urât și pe el. Am plecat cu un dezgust. Tu ai să-ți amintești de mine de fiecare dată când dai peste acel parfum care ți-a umblat prin casă mai mult decât ți-ai fi putut închipui. Eu? Eu ți-am uitat și numele.
Într-o dimineață m-au trezit brațele tale care nu mă lăsau să respir și care nu m-ar mai fi lăsat. Olmul acela de care mi-era dor îmi intra în fiecare por. M-am ospătat din sentimentul acela de beatitudine autentică. Știam că ești tu. Doar tu te potriveai atât de bine pe corpul meu. M-am întors și te-am zărit transfigurat. Te-am privit plină de compătimire. Cât m-ai putut aștepta... Câte speranțe ai distrus. Erai tulburat acum. Mă zeificai și nu-ți venea a crede. Te-am hrănit cu săruturile mele. Ți-am simțit apoi pe trup nenumăratele amprente și am dat să mă ridic. M-am trântit înapoi, amintindu-mi că ești mai curat ca mine. Cum m-ai regăsit? Acum știu din nou un singur drum, o singură casă.
Sunt goală, te las să mă acoperi cu totul. Dar nu mă murdări.
Nu, iubire, nu mă confunzi iar.
