Unde mi-i sufletul

Unde mi-i sufletul?

Nici la mine,
nici la tine.

Unde mi-e fericirea mai mare?
Tu nu ești, oricum.
Și-n alte părți...
Promit să mă caut
azi după-amiază,
c-acum stau și-mi beau cafeaua
și citesc unșpe' rânduri
dintr-o carte luată în grabă-
pentru momente ca astea.

Aș avea o idee
pe unde s-ar putea ascunde.

Da' îl las să se cufunde
și să-și dea jos stratul gros
de plictiseli
tristeți
dorințe
gânduri
oameni-
ca să-mi aparțină iar.

Mă amuză uneori
dorințele-i.
Mă amuză că și le păstrează
crezând că lumea le-aude oricum.
Nici cel mai apropiat suflet
nu-i vede tristețea.
Și nu-nțelege și se-amărăște.
Și se adâncește-n gânduri
și devine-apoi prea om.

L-am adus aici
întocmai ca să-l pierd
pentru a nu-l pierde.
Am să-l caut,
dar de nu-i pregătit
îl las să-mi vină
când s-o simți destul de liber.
Că nu-i al meu, nu-i nici al tău,
și nici al mării.

Sunt doar eu.
Și mi-era dor de mine.

Pepene

Dimineață mâncam.
Mă și gândeam...

Aș fi un pepene
zemos, nu neapărat dulce.
Cu sâmburi
pe care tu-i arunci
de frică.
Nu-ți face nimic.
E bun, mestecă-i;
că altfel nu mă simți.
Și coaja mi-i tare,
dar dacă mă scapi
dusă-s.
Înainte să mă iei,
verifici:
Sună a suflet gol?
A suflet plin?
O fi dulce?
O fi coaptă?
Iei, oricum,
de poftă.
Și mă speli,
crezând că m-o fi murdărit pământul.
Dar eu din pământ și sâmburi sunt.
Și mă despici
fără milă.
Nu mă doare.
E mai bine despicată
decât uitată-n soare.
Mă guști.
Sunt bună. La mijloc.
În rest... acceptabilă.
Lași la urmă nucleul
ca să-ți rămână un gust dulce.
Nu știi, totuși, că de fapt,
vei avea un gust de
"mai vreau"?
Cauți altul.
Nu-i nimic.
Vara se termină,
pepenii se uită.
Dar eu m-am făcut sâmbure
că ei țin mai mult.

La fel și noi.
Numai că noi,
sâmbure fiind,
ne-am uitat
în înflorire;
chiar de uneori mai suntem despicați,
mâncați, terminați.
Existăm pentru a fi
dulci, zemoși, copți.
Doar împreună.