Stăteam într-o după-amiază (aş fi spus dimineaţă ca să pară mai intim, sau seară ca să nu fie luat prea în serios) într-un colţ al cafenelei, cu o revistă în mână. O fi fost carte, dar nu vreau să se creadă că fac pe deşteapta.
Gândurile-mi zburau oricum mai departe de foile alea sau de ploaia care cădea, paradoxal, din soare. Ochelarii-mi dădeau de gol direcţia privirii, însă nicio şansă să fi găsit ceva interesant pe geam. Poate doar aceeaşi oameni plictisiţi, jalnic de grăbiţi de ploaie, care călcau prin toate bălţile mici în dorinţa de a le ocoli pe alea mari. Stăteam cu capul sprijinit în ambele mâini, de parcă greutatea ar fi fost prea mare ca să las chinul pe o singură palmă. Colţurile gurii nu-mi afirmau sentimentele, nu-mi infirmau trăirile. Eram acolo, dar nu existam pentru nimeni. Aburii ceaiului erau singurii care-mi simţeau prezenţa atunci când îi suflam. Nu se întorcea nimeni spre prezenţa din colţul camerei, cu părul prins dezordonat care privea cu dezinteres orice-i era inclus în aria vizuală.
Eram aici... nici măcar pentru mine. Eram aici pentru că aici m-am visat noaptea trecută, îmbrăcată aşa, cu privirea încolo, aşteptând ceva. M-am trezit înainte să aflu ce. Sper să nu plec înainte să apară.
Deseori mă întreb de ce aleg un anumit drum spre casă dintre toate variantele. Apoi mă trezesc întâlnindu-mă cu tine sau cu el sau cu ea. Şi aud mereu acel tocmai mă gândeam la tine, ce coincidenţă. Coincidenţă pe naiba. Totuşi, mă gândesc la tine de atâtea zile şi nu-mi mai tai în niciun fel calea. Nu vrei sau nu mă mai auzi. Aleg să merg pe acolo pentru că sentimentele mele, în loc să-mi inhibe raţiunea, o foloseşte şi află probabilitatea imensă ca tu să fii acolo. Presupunere ce duce la o absurditate, bineînţeles. Bine că n-ai lăsat nici tu matematica şi stai departe de aria în care mă aflu. Sau doar confunzi intersecţiile cu paralelele?
Mi-am dat seama apoi că mi-am lăsat spatele să înţepenească în scaun în speranța ca tu să fii acel ceva pe care n-am apucat să-l întâlnesc în vis. Nu m-ar fi interesat altceva atât de mult. Gândurile mi se reflectau în stropii care se prelingeau pe geam. Nepricepându-mă la cititul invers, nu m-a ajutat să aflu ce voiam. Aşa că îmi termin ceaiul şi mă ridic de la masă. În timp ce priveam în gol, punându-mi haina pe mine, te văd. Te văd peste tot. Şi de fiecare dată mi se pare.
Aşa că doar plec. Poate tu ai să ajungi imediat după, poate ai să te aştezi la aceeaşi masă, înainte să fie strănsă, şi ai să-ţi aminteşti de mine când ai să vezi scrumiera plină de bucăţi de şerveţel. Sau poate nici n-ai să observi sau poate eşti plecat din oraş.
Am plecat apoi pe drumul cel mai îndepărtat de perimetrul în care s-ar fi putut învârti volumul corpului tău.
Ghici pe cine am întâlnit...
