până la sfârşitul lumii
şi înapoi.
Dar prefer să vorbesc cu mine
decât să văd
cum tu n-asculţi.
M-ai ascultat
abia când am tăcut
sau mă uitam în altă parte
şi şopteam.
N-ai auzit
cum îţi umblam prin casă.
Ai simţit însă
cât de rece era patul
când eu eram deja acasă.
Şi strigai
şi te auzeam.
Şi m-am întors
şi m-ai îmbrăţişat
ca să mă scapi apoi din nou.
Fugeam în ploaie
şi voiam
să te dau afară
că erai la mine-n piele
şi-ai stat prea mult.
Te-aş fi lăsat întins pe asfalt
să te calc când mă întorc.
Dar n-am îndrăznit
de teamă
să nu te ridic
să te iubesc apoi.
Am lăsat bucăţi din tine
pe tot drumul.
Am să trec pe acolo
până o să ma obişnuiesc
şi n-am să mai tresar
când mi te simt în gând.
Până n-o să mai conteze
dacă eşti sau nu.
Şi n-ai să fii.
Şi n-am să fiu.
Dar poate-poate o să fim.
Dar nu acum
deci niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu