Am întâlnit-o într-o seară de vară târzie sau toamnă abia născută. Nu îi cunoșteam nici ochii, nici zâmbetul. Nu părea elegiacă dar nici pe departe euforică. Era starea aceea pe care nu demult o călcasem la rândul meu în picioare. Primele zece minute cu ea au fost ceva ce mulți nu savurează și pleacă. Pe mine totuși m-a ținut pe loc. Am acea tragere spre ceea ce nu e apreciat de oricine. M-am lăsat prizonier al secundelor înfundate de zâmbete și al celor scufundate în gânduri similare. Îmi simt privirea țesută în corpul ei, în ochii ce au absorbit până acum toată obscuritatea drumului. Nu știam dacă a apucat să-mi vadă încă chipul sau să-mi simtă prezența dar nu mă grăbeam să aflu. Mă satisfăcea gândul că parfumul ei era unicul aer pe care îl respiram și că respirația mea ar putea fi singurul zgomot auzit de ea. Trecuseră zile întregi în care m-am hrănit numai cu imaginea surâsului ei. Privirea îi era însă dezbrăcată, și cu toate astea nu-i puteam vedea contururile gândurilor.
M-am hotărât într-o dimineață s-o trezesc brusc și s-o duc să-mi vadă lumea. Am ajuns în garsoniera cu cei mai reci pereți poate. Speram ca asta s-o aducă la viață și s-o scape de transa în care a fost băgată încă de când a făcut primii pași în viață. Începuse să tremure. Am îmbrățișat-o și în loc să se încălzească, mi-a transmis mișcările involuntare. Am lăsat timpul să se scurgă în paharele de vin și odată cu umbra ce-i acoperea chipul i-am putut iscodi pentru prima oară bătăile inimii ce i se reflectau în ochi. Am învelit-o mai apoi în sinceritate, în glume, în afecțiune și căldură. Începea să mă vadă și eu începeam să-i văd temerile și dorințele. Mă atingea cu visele ei și eu o mângâiam cu realitatea prezentului meu. Astfel ne încălzeam și răceam în fiecare zi diferit. Nu o lăsam să plece fără să mă amețească cu aspirațiile ei și fără s-o fac să-i placă să se afunde în cearșafuri.
Reușisem să o învăț drumul până acasă și să o fac să vrea să se întoarcă, mai ales acum, când vremea e flegmatică. Nu-mi mai era străin niciun fragment din pielea ei iar vocea mea era singura melodie ce-i răsuna în cap. Am găsit-o când conștiința ei era gată să o lase și ea m-a găsit pe mine când credeam că exist doar eu.
M-a protejat de prea multe calcule și eu am ferit-o de colțurile realității spre care se îndrepta alungată de prea multe idei himerice.
Și avea să stea, aveam să rămân.
