Pepene

Dimineață mâncam.
Mă și gândeam...

Aș fi un pepene
zemos, nu neapărat dulce.
Cu sâmburi
pe care tu-i arunci
de frică.
Nu-ți face nimic.
E bun, mestecă-i;
că altfel nu mă simți.
Și coaja mi-i tare,
dar dacă mă scapi
dusă-s.
Înainte să mă iei,
verifici:
Sună a suflet gol?
A suflet plin?
O fi dulce?
O fi coaptă?
Iei, oricum,
de poftă.
Și mă speli,
crezând că m-o fi murdărit pământul.
Dar eu din pământ și sâmburi sunt.
Și mă despici
fără milă.
Nu mă doare.
E mai bine despicată
decât uitată-n soare.
Mă guști.
Sunt bună. La mijloc.
În rest... acceptabilă.
Lași la urmă nucleul
ca să-ți rămână un gust dulce.
Nu știi, totuși, că de fapt,
vei avea un gust de
"mai vreau"?
Cauți altul.
Nu-i nimic.
Vara se termină,
pepenii se uită.
Dar eu m-am făcut sâmbure
că ei țin mai mult.

La fel și noi.
Numai că noi,
sâmbure fiind,
ne-am uitat
în înflorire;
chiar de uneori mai suntem despicați,
mâncați, terminați.
Existăm pentru a fi
dulci, zemoși, copți.
Doar împreună.