Liberte

Tu pleci
ea vine.
Ea pleacă
tu te duci.
Liberte, egalite...
unde e?
Speri
s-o regăseşti peste ani,
dar nu acolo unde ai lăsat-o.
Speri
s-o vezi din întâmplare,
sub soare,
cu palmele cufundate-n nisip
si părul jucându-se cu stropii săraţi.
Întâi o vezi,
stai un minut, două, zece...
Mai ştii când ai plecat,
când ea ar fi venit,
când tu te-ai fi dus
dacă ea ar fi plecat?
Dar n-a mai venit.
S-a dus şi ea.
De tot.
Dar e acum, aici,
aceeaşi viaţă bate-n ea,
poate cu un suflet, două în plus.
De ce te-ai fi dus?
De ce n-ai fi minţit,
de ce n-ai fi venit
şi numai te-ai fi dus.
Te-ai dus.
S-a dus.
Iubeşti, laşi liber.
Şi te-ai dus.
Iubeşte, se întoarce.
Cât să te iubească destinul,
să o scoată în drumul tău,
s-o mintă pentru tine?
Te-ai întors.
N-a uitat c-ai plecat
când ea ar fi venit.
Te vede.
Se uită prin tine.
Îl vede.
Ai plecat
când ea ar fi venit.
A plecat şi ea
şi tu te-ai dus.
Dar tu să nu te duci iar
când ai să ma vezi.
Tu să pleci numai o dată,
numai o dată să mai vii.
Să rămânem sub soare
şi dacă nu, să rămânem sub apă;
să rămânem împreună oriunde, oricum.

Cum a murit Eva

Într-o seară rece de martie abia născut. După o zi plină de lumină, apusul s-a hotărât să o ia şi pe Eva.
De ce Eva?
De ce pe Eva?
Pentru că ea e prima femeie din viaţa mea, din viaţa ta şi din viaţa oricui. Ea a dat naştere emoţiilor.
S-au dus şi emoţiile.
Nostalgia a rămas totuşi.
Iubirea rămasă e nostalgie.
Cum era Eva?
Aş spune că era frumoasă, dar frumuseţea e atât de relativă încât aş jigni-o. Aş spune unică, dar n-aş fi deloc original. Prin urmare, Eva era începutul şi sfârşitul. Eva era acel ceva care te face să crezi în eternitate.
Păi şi cum a murit?
Cred că a uitat că trebuia să stea pentru totdeauna aici. Sau am omorât-o eu.
Am sufocat-o cu prea multă iubire sau am lăsat-o să îngheţe, fără s-o acopăr cu o îmbrăţişare măcar... Sunt un extremist, deci astea ar fi variantele. Spun "ar fi" pentru că am amnezie şi nimic nu a părut mai lipsit de certitudine decât acum.
Poate totuşi n-am omorât-o. Atunci de ce aruncă pământ peste chipul ei lipsit de imperfecţiuni?
Cândva stăteam cu Eva tolăniţi între pături, între fericire şi ne hrăneam reciproc cu iubire. Geamul era deschis. Îşi întindea picioarele printre razele de soare. Se juca cu degetele prin părul meu, îmblonzit de la lumină şi-i vedeam zâmbetul plin de veşnicie. Clipeam des, nu-mi venea a crede că din imaginea asta ruptă parcă din Eden fac parte şi eu. Eva parcă a fost aici dintotdeauna, se potrivea perfect. Nu ştiu cu ce era mai potrivită- cu peisajul în care eram prinşi sau cu mine. Nu-mi amintesc trăsăturile ei. Ştiu doar ca era învăluită în perfecţiune şi în râsete. Nu mai ştiu nici ce culoare aveau ochii ei, ştiu doar ridurile făcute în jurul lor de la atâtea sentimente exprimate. Nu-i mai ştiu nici forma buzelor, însă fineţea lor îmi umblă şi acum pe piele.
Ce-mi plăcea la Eva?
Că nimic nu era condiţionat. Eva m-a învăţat că iubirea nu e ceea ce primesc dacă fac sau nu fac, nu e ceea ce primesc numai dacă, şi nu e ceea ce dispare în caz de. Eva definea perfect iubirea prin felul ei de a fi, şi era definită de iubire. Eva te iubea atât de mult încât te făcea ori s-o iubeşti, ori s-o urăşti. S-o urăşti că iubirea ta e una plină de dubii, una atât de inferioară prin multitudinea de episoade dominate de frică, încât parcă nici nu mai ai curajul s-o numeşti "iubire".
Mi-a spus tot în acea zi că ar trebui să iubesc ca şi cum doar asta am de oferit, ca şi cum nu am nimic de pierdut. I-am zis că mi-e frică să n-ajung plin de dezamăgire. M-a privit blând: "Iubirea nu are aşteptări, nu are dezamăgiri. Iubirea nu are ego." M-a lăsat să o iubesc atunci aşa stângaci. M-a lăsat să uit de ego şi de teamă.
Cred că Eva a murit de prea multă iubire.
Sau Eva a murit pentru că am învăţat eu să iubesc?

Monologând

 Mă trezesc într-o lumină caldă. Îmi deschid întâi un ochi, apoi privesc înspre tine. Ești încă aici. Te surprind strângându-ți ochii și pumnii. Probabil ești încă undeva între vis și realitate. Te-aș săruta, atât de tare. Dar nu, te-aș trezi și ohh... atât de frumoasă ești înfășurată în somn.

Aseară te-am uitat între gânduri, nu numai în brațe. Ai uitat să te ridici, să pleci, să mă îmbrățișezi de noapte bună. Sau eu am uitat să-ți dau drumul? Să-ți deschid ușa, să te conduc? Voiam... sau nu, vream să te iubesc. Mi-am dorit atât de tare să știu cum e să fii prizonier într-un corp atât de fragil, să văd cum e lumea prin ochii tăi, de la înălțimea ta. Ți-am ajuns printre gânduri la un moment dat. Mi-ai spus „Erai demult aici”. Aici unde? Și cât de demult? Că eu nu te știu decât de vreo două ore.

 Sau o fi două zile? Două vieți? Sau ăla o fi fost un douăzeci? Douăzeci de vieți? Măcar. Nu te văd decât dansând prin ploaia asta care nici n-are putere să ude, doar să spele. Îți văd urmele pașilor, cum îți scufunzi picioarele în bălți și mă stropești și zâmbești, râzi. Așa fac eu dragoste. Fac dragoste cu ce am în minte. Tu, la fel. Închid ochii, mi-i acoperi cu palmele. M-ai atins. Ori tu ori vântul. Tu ești vântul. Tu ești aerul pe care îl inhalez, aerul care dispare atunci când mă săruți.

 Nu-mi amintesc decât privirea ta. Felul în care închideai ochii ca să simți cum marea îți sculptează în trup. Alerg până la tine. Zâmbești, dispari. În fundal se sparg valuri de sunetul fericirii tale. Vreau sa te iubesc. Vreau să fii aici.

 Cât de relativ este acest aici. Aici, demult. Câtă subiectivitate într-un singur cuvânt. Tot aici eram și acum câteva zile. Îți amintești? Sau o fi fost vara trecută? Aaaah, nu. Viața trecută. Da, ai dreptate. 

 Completarea asta absurdă pe care o regăsesc în noi... nu-mi place. Nu, e un verb prea fad. Și plăcutul și iubirea. I-aș zice așa cum îți spun ție. Dar ți-am uitat numele. Nu te supăra, au trecut atâtea sute de ani. Dacă m-ai lăsa să te ating poate ritmul inimii tale îmi va cânta numele tău. Știu că erai fericită sau fericit. Nici asta nu-mi amintesc măcar. Dar ți-am recunoscut privirea. Ea a rămas aceeași, n-ai schimbat-o niciodată. Promite-mi că mă vei lăsa să te găsesc mereu și-ți promit că nu voi face grea plecarea. 

 Azi suferi de infantilism. Sau ai orbit sau ai surzit. Sau ți-au fost furate simțurile. Și azi și în oricare zi nu mă recuperezi. Trebuie să mă simți zilnic pentru binele fericirii tale. Ce mă supără cum nu auzi când te strig. Ce mă supără că vocea nu-mi rămâne aceeași și n-o recunoști. Și alerg după tine și-ți cânt ca să vezi că vibrația mi-e aceeași ca întotdeauna. Abia apoi mă recunoști. Mă știi.

 Acum înțeleg de ce am fugit atât pe lângă tine. Nu te-am izbit, nu te-am atins. Până acum două ore. Te-am lăsat să mă vezi tu ca să mă rememorezi. După mi te-am amintit și eu. O fi vreo douăzeci, două sute de zile, de ani. Pe lumea asta. Pe cealaltă melodiile noastre s-au născut împreună, una din cealaltă. Suntem veniți din aceeași sursă. Suntem un perpetuum mobile, energia noastră e mai veșnică decât ce e între minus infinit și plus infinit.

 Așa ne-am văzut eu de aseară, de când te-am cunoscut. Așa, dansând lângă mine dintotdeauna, cum urmează să o faci.

 Te-am dezvelit de somn și te-am schimbat în iubirea-mi.

Indecență

Ai spune că e indecentă

dorința mea de a te vedea gol?

Dar despre fantezia mea

în care eu, dezbrăcată, la rândul meu

vin și încep a te atinge,

ce ai spune?

Imaginează-ți cum

umblu necunoscătoare

pe tine, neatins până acum.

Imaginează-ți ce ai simți dacă

degetele mele ar călători din vârful capului tău

și-ar coborî, și-ar coborî, și-ar coborî.

S-ar intersecta cum mâna ta, care,

involutar ar vrea să mă oprească

și să mă întrebe cine sunt

și ce caut?

Ce fel de existență sunt eu?

că n-a mai întâlnit, n-a mai văzut și n-a mai simțit.

Ar reuși privirea mea

să te pătrunda?

Dar tu pe mine?

Ești un vid, ești nescris

dar ți-aș putea citi goliciunea care, refractată prin iris

ajunge pe buzele mele.

La fel de nelocuite sunt și ele.

Mai spune-mi ce părere ai avea dacă

ai veni din când în când

și-ai intra în contact direct cu ființa mea

care tânjește zgomotos

numai la auzul respirației apăsătoare și lente

și inconfundabile

care-ți aparține.

Nedescoperită mai sunt,

Lipsit de conținut mai ești!

Închipuie-ți cum ne mișcăm

în același ritm impus

nu de mine, nu de tine,

doar de noi.

și râd.

Mă refer gol, secat, lipsit

de orice sentiment, gând sau trăire.

Gol, gata să fii umplut de ființa mea.

Când zic dezbrăcată, ma refer

că am lăsat pe jos toată pudoarea

și că n-a existat niciun eu mai eu,

mai fără gânduri care să nu-mi aparțină,

mai fără emoții care să nu fie ale mele,

mai fără gesturi împrumutate.

Te ating pe tine, suflet pur care vrei

să-mi aparții și să-mi pătrunzi

în fiecare colț al egoului.

Nu m-ai opri în drumul meu

prin tine. Te-aș străbate

de sus până jos

de o mie de ori și nu m-aș plictisi.

Goliciunea ta a fost văzută

numai de ochiul meu,

întocmai ca buzele mele să aibă grijă

să mă inițieze în interioru tău.

Lăuntrul tău e descoperit acum,

actualmente închis.

Neacoperit ai să-mi rămâi.

Ritmul mersului nostru e neglijabil

căci drumul îl vedem cu aceeași ochi.

Utopiile mi-s necuviincioase,

ale tale cum?

Eu?

Să spun despre mine...
ce?
N-aş vrea să te obosesc
cu detalii inutile,
să îţi zic că ai muri de foame
cu mine dacă nu ştii să te saturi
cu iubire.
să îţi zic că te-aş lua în braţe
încontinuu dacă ai dormi
sau dacă nu te-ai uita.
Dar te uiţi mereu, aşa că
doar mă uit şi eu.
să îţi zic că s-ar putea
să treacă o veşnicie până
am să zic ce simt.
Sau o veşnicie şi o zi,
ca să-mi fac curaj.
să îţi zic că nu te muşc ca să te doară,
ci ca să aud cum îţi pocnesc celule,
şi cum îţi bate inima,
şi cum eşti aici.
N-am să-ţi zic
nici cum mă trezesc noaptea
ca să vad dacă eşti.
nici cum dimineaţa
stau şi mă uit, în gol aparent, dar
îţi număr constelaţiile de pe piele-
exploziile din ochii mei le vor.
Le-ar fi înghiţit vreo gaură neagră
dacă unite nu ne-ar fi scris numele.
S-au ferit toate,
de teamă să nu deranjeze universul
ce avea să fie, ce este ce va fi.

Ne-a protejat cerul pe care-l formăm

doar noi,

tu o stea, eu o explozie,

tu născut sub planete care ne iubesc

eu...  noroc am că

suntem praf de stele amândoi.

Ţi-am mai desenat şi eu din când în când
câte o Cale Lactee şi-am colorat-o cu mov
ca să se asorteze cu restul corpului tău.
Ce altceva să-ţi mai zic despre mine?
prin tine m-am definit
că mâna mea nu a mai vrut să se desprindă
de a ta, s-a lipit.
picioarele nu ştiu decât un drum: spre tine;

sunt prinse în pământ.

ochii nu-mi văd decât în faţă, unde eşti tu;

lumina-i prea puternică în altă parte.
urechile n-aud decât o voce.
A ta este, cred.

Eu...

sunt cu tine acum.
Şi mă întreb: eram tot eu?
Acum sunt eu?
Cine sunt?
Nu-mi pasă, e plăcut în corpul ăsta
care stă lângă al tău.

Tu şi Eu şi tu şi eu

Torceai
cât erai la mine-n gând
şi mă gâdilai
cât eram la tine-n pat.
Râdeai
cât stăteai la mine în poale
şi zâmbeam la tine-n braţe.
Iubeai
cât erai în privirea mea
şi iubeam
cât mă înecam în buzele tale.
Părul meu era una cu al tău
cât împărţeam perna.
Pătura niciodată.
Amuzant e cum
Eşti deşi nu eşti.
Inexplicabil Te car în spate,
de mână Te trag după mine,
Te împing
ca să Nu rămâi în urmă.
Doar N-ai fi vrut să rămâi...
Decât cu mine poate.
Dar Ai rămas de atâtea ori
fără a şti
că altfel poate ai fi plecat
aşa că Te-am rugat să taci
până pleci
ca să rămânem doar Noi doi.
Chicoteai
când m-ai auzit aberând despre asta.
Ce mult îmi plăcea
să Te ştiu aici
mereu, aşa cum ai să rămâi.
Cel puţin Tu, dacă tu nu.
Înţelegi Tu.
Poate într-o zi aveţi să fiţi tot una
Tu cu tine
şi ai să fii fiind
ca să te simţim şi Eu şi eu
şi să mă gâdili şi azi, nu doar mâine,
ca să fii pentru Noi.
Toţi patru să fim Unul
nu doar câte unul, doi sau trei.
Eu şi Tu şi eu te aşteptăm
te strigăm
te căutăm.
Ai să vii?

mă gândesc

La tine mă tot gândesc.
La tine tot mă gândesc.
Tot mă gândesc la tine.
Tot la tine mă gândesc.
Mă tot gândesc la tine.
Mă gândesc tot la tine.
Pe care aş alege-o?
Pe tine te-am ales
pe tine te-aş alege acum
pe tine te-aş alege şi mâine
poate şi peste 10 zile
poate şi oricând.
Nu te-am ales, de fapt
că altă soluţie nu era
sau era
dar ohh, ce fiinţă ignorantă sunt-
Nu-mi pasă decât de tine.
Mă uitam pe pereţi
că tu voiai să fii invizibil
sau nu voiai
dar îmi erai.
Faţă-n faţă eram. Nu mă vedeai
nu te auzeam
nu mă interesa
te plictiseam
plecam.
Altă dată m-ai văzut.
Eu nu.
Apoi m-ai auzit
şi nu te-am mai plictisit.
Probabil aveam ochii-nchişi
că era prea noapte
şi mi-era prea somn
şi nu ştiai c-am nevoie
de alarmă.
Cum de eram doar aţipită acum?
Acum cum de eram doar aţipită?
Ca să te aud când vii.
Ca să te văd după ce te aud.
Ca să te simt după ce te văd.
Ca să te sărut după ce te simt.
Ca să te iubesc după ce... după tot
înainte de tot.
La tine am să mă tot gândesc.