Cum a murit Eva

Într-o seară rece de martie abia născut. După o zi plină de lumină, apusul s-a hotărât să o ia şi pe Eva.
De ce Eva?
De ce pe Eva?
Pentru că ea e prima femeie din viaţa mea, din viaţa ta şi din viaţa oricui. Ea a dat naştere emoţiilor.
S-au dus şi emoţiile.
Nostalgia a rămas totuşi.
Iubirea rămasă e nostalgie.
Cum era Eva?
Aş spune că era frumoasă, dar frumuseţea e atât de relativă încât aş jigni-o. Aş spune unică, dar n-aş fi deloc original. Prin urmare, Eva era începutul şi sfârşitul. Eva era acel ceva care te face să crezi în eternitate.
Păi şi cum a murit?
Cred că a uitat că trebuia să stea pentru totdeauna aici. Sau am omorât-o eu.
Am sufocat-o cu prea multă iubire sau am lăsat-o să îngheţe, fără s-o acopăr cu o îmbrăţişare măcar... Sunt un extremist, deci astea ar fi variantele. Spun "ar fi" pentru că am amnezie şi nimic nu a părut mai lipsit de certitudine decât acum.
Poate totuşi n-am omorât-o. Atunci de ce aruncă pământ peste chipul ei lipsit de imperfecţiuni?
Cândva stăteam cu Eva tolăniţi între pături, între fericire şi ne hrăneam reciproc cu iubire. Geamul era deschis. Îşi întindea picioarele printre razele de soare. Se juca cu degetele prin părul meu, îmblonzit de la lumină şi-i vedeam zâmbetul plin de veşnicie. Clipeam des, nu-mi venea a crede că din imaginea asta ruptă parcă din Eden fac parte şi eu. Eva parcă a fost aici dintotdeauna, se potrivea perfect. Nu ştiu cu ce era mai potrivită- cu peisajul în care eram prinşi sau cu mine. Nu-mi amintesc trăsăturile ei. Ştiu doar ca era învăluită în perfecţiune şi în râsete. Nu mai ştiu nici ce culoare aveau ochii ei, ştiu doar ridurile făcute în jurul lor de la atâtea sentimente exprimate. Nu-i mai ştiu nici forma buzelor, însă fineţea lor îmi umblă şi acum pe piele.
Ce-mi plăcea la Eva?
Că nimic nu era condiţionat. Eva m-a învăţat că iubirea nu e ceea ce primesc dacă fac sau nu fac, nu e ceea ce primesc numai dacă, şi nu e ceea ce dispare în caz de. Eva definea perfect iubirea prin felul ei de a fi, şi era definită de iubire. Eva te iubea atât de mult încât te făcea ori s-o iubeşti, ori s-o urăşti. S-o urăşti că iubirea ta e una plină de dubii, una atât de inferioară prin multitudinea de episoade dominate de frică, încât parcă nici nu mai ai curajul s-o numeşti "iubire".
Mi-a spus tot în acea zi că ar trebui să iubesc ca şi cum doar asta am de oferit, ca şi cum nu am nimic de pierdut. I-am zis că mi-e frică să n-ajung plin de dezamăgire. M-a privit blând: "Iubirea nu are aşteptări, nu are dezamăgiri. Iubirea nu are ego." M-a lăsat să o iubesc atunci aşa stângaci. M-a lăsat să uit de ego şi de teamă.
Cred că Eva a murit de prea multă iubire.
Sau Eva a murit pentru că am învăţat eu să iubesc?