Eu?

Să spun despre mine...
ce?
N-aş vrea să te obosesc
cu detalii inutile,
să îţi zic că ai muri de foame
cu mine dacă nu ştii să te saturi
cu iubire.
să îţi zic că te-aş lua în braţe
încontinuu dacă ai dormi
sau dacă nu te-ai uita.
Dar te uiţi mereu, aşa că
doar mă uit şi eu.
să îţi zic că s-ar putea
să treacă o veşnicie până
am să zic ce simt.
Sau o veşnicie şi o zi,
ca să-mi fac curaj.
să îţi zic că nu te muşc ca să te doară,
ci ca să aud cum îţi pocnesc celule,
şi cum îţi bate inima,
şi cum eşti aici.
N-am să-ţi zic
nici cum mă trezesc noaptea
ca să vad dacă eşti.
nici cum dimineaţa
stau şi mă uit, în gol aparent, dar
îţi număr constelaţiile de pe piele-
exploziile din ochii mei le vor.
Le-ar fi înghiţit vreo gaură neagră
dacă unite nu ne-ar fi scris numele.
S-au ferit toate,
de teamă să nu deranjeze universul
ce avea să fie, ce este ce va fi.

Ne-a protejat cerul pe care-l formăm

doar noi,

tu o stea, eu o explozie,

tu născut sub planete care ne iubesc

eu...  noroc am că

suntem praf de stele amândoi.

Ţi-am mai desenat şi eu din când în când
câte o Cale Lactee şi-am colorat-o cu mov
ca să se asorteze cu restul corpului tău.
Ce altceva să-ţi mai zic despre mine?
prin tine m-am definit
că mâna mea nu a mai vrut să se desprindă
de a ta, s-a lipit.
picioarele nu ştiu decât un drum: spre tine;

sunt prinse în pământ.

ochii nu-mi văd decât în faţă, unde eşti tu;

lumina-i prea puternică în altă parte.
urechile n-aud decât o voce.
A ta este, cred.

Eu...

sunt cu tine acum.
Şi mă întreb: eram tot eu?
Acum sunt eu?
Cine sunt?
Nu-mi pasă, e plăcut în corpul ăsta
care stă lângă al tău.