Am ajuns pe la un șapte. M-am pus, ca de obicei pe canapeaua din sufragerie. Mi-am găsit dupa zece minute o poziţie comodă, pe care am schimbat-o imediat ce te-ai aşezat lângă mine. M-ai folosit apoi drept pătură.
Îţi simţeam ritmul inimii atât de liniştit şi aveam, în sfârşit, impresia de acasă. Mângâierile adresate spatelui meu parcă făceau tot posibilul să mă adoarmă. Ceasul de pe perete mă teroriza. Îşi mişca acele mult prea repede.
Îmi explorai gâtul cu degetele, iar eu îmi plimbam buzele pe tot chipul tău. Ştiam că n-ai să mă uiţi prea curând. Mă lipeai atât de bine de pieptul tău încât, atunci când lărgeai strânsoarea mă cuprindea cel mai aprig frig. Mă îngrămădeam înapoi.
Trecuseră trei ore, timp în care m-am luptat cu somnul. Ştiam că e ultima mea noapte aici. M-ai lăsat citind. Te-am lăsat să-mi găteşti. Mă chemai pentru orice prostie aşa că am sfârşit în bucătărie, alături de tine. Te-am servit atunci cu cele mai dulci săruturi.
Mi se făcuse frig, aşa că m-ai învelit în cele mai fierbinţi priviri. Nu mi-ai spus niciodată că mă iubeşti. Eu ştiu, totuşi, că m-ai iubit. Şi acum mă iubeşti. Am ajuns întinsă pe covor, uitându-mă la tavanul alb. Te aşteptam. Şi acum te mai aştept uneori.
M-ai cărat până în cameră ca pe un copil. Asta şi eram pentru tine, chiar dacă eu aveam mai multă grija de tine decât ai avut tu vreodată. Ţi-am ascultat cuvintele interminabile parcă, fără a obosi şi înţelegându-le mai bine ca niciodată. Îţi zâmbeam într-una. M-am aşezat în pat, la perete deşi ştiam că acela e locul tău. M-ai umplut de râsete, fără urme de victorie însă. M-ai lăsat acolo de data asta. Prima şi ultima oară. Ultima, într-adevăr.
Nu ştiu când se făcuse cinci dimineaţa. Îmi plăcea să mă tolănesc dintr-o parte în alta a patului. Speram să mi se impregneze în piele pentru mai mult timp olmul tău. Aveam de gând să mă miros de fiecare dată când îmi voi aminti de tine. Mă mângâiai uşor pe cap, înghiţindu-mă în săruturi. Mi-ai şoptit apoi că sunt un fel de cinci dimineaţa pentru tine. La fel de rece. Cu toate astea nu te-ai îmbrăcat niciodată la venirea lui şi abia îl aşteptai. Îi admirai de fiecare dată frumuseţea culorilor care, deşi aceeași mereu, niciodată nu era la fel. Te lăsai cuprins de adierea lui rece, căutând totuşi o urmă de căldură. Ce fericit erai când o rază de soare te gâdila uşor prin păr. Și eu mă jucam în părul tău cât îmi vorbeai.
Ai adormit subit în timp ce-mi povesteai. Am plecat atunci.
Dimineaţa de după tine a fost rece. Nici cafeaua nu mi-a încălzit-o şi nici pătura care-mi înfăşura perfect corpul. Abia somnul a reuşit să mai taie din indolență. Probabil ne-am trezit odată, ca întotdeauna de altfel.
Doar că n-avem de unde să mai ştim.
