Îngemănare

Mi-am căutat

de prea puține ori

un suflet geamăn.

Sau mint.

N-am aruncat nicio privire.

Oricum ar fi,

n-am să găsesc

un paradox analog.

N-o să văd,

oricât m-aș uita,

aceeași sinuozitate

care se îndreaptă

până în ultima clipă

spre un colț;

ca în ultima secundă 

să evite izbitura.

Să știu că aproape

îl prind

ca apoi să-i urmăresc

plecarea?

Să știu c-am să tânjesc

mai mult de două nopți?

Să știu că îmi surâde

dar gândul n-are

să îi fie vreodată

unde-i sunt și ochii?

Să știu că astăzi

m-ar iubi

și mâine m-ar uita?

Să știu că n-ar conta

că eu aș fi

sau ea sau el;

cât sunt aici

și nu acolo

nu-i voi fi iubire?

Prefer să știu

că m-am născut

făr-o picătură.

De fapt,

eu m-am îngemănat

în fiecare iubire.

M-am velnicit

de-atâtea ori.

Sau mint.

De prea puține ori.

Mergând cu spatele

nu-mi mai zăresc acum

nici sufletul

care mi-era cândva pereche.

N-am să aștept,

n-am să mă uit.

N-o să-mi placă

să mă văd în oglindă

pentru că m-aș iubi.

Și mi-e teamă

să nu plec;

c-apoi am să mă mai găsesc

abia când mor.

De fapt, ce mai contează?

Că va fi acum,

atunci sau poate-a fost

tot pe veci rămâne.