joi, 24 aprilie 2014

Îngemănare



Mi-am căutat
de prea puține ori
un suflet geamăn.
Sau mint.
N-am aruncat nicio privire.
Oricum ar fi,
n-am să găsesc
un paradox analog.
N-o să văd,
oricât m-aș uita,
aceeași sinuozitate
care se îndreaptă
până în ultima clipă
spre un colț;
ca în ultima secundă 
să evite izbitura.
Să știu că aproape
îl prind
ca apoi să-i urmăresc
plecarea?
Să știu c-am să tânjesc
mai mult de două nopți?
Să știu că îmi surâde
dar gândul n-are
să îi fie vreodată
unde-i sunt și ochii?
Să știu că astăzi
m-ar iubi
și mâine m-ar uita?
Să știu că n-ar conta
că eu aș fi
sau ea sau el;
cât sunt aici
și nu acolo
nu-i voi fi iubire?
Prefer să știu
că m-am născut
făr-o picătură.
De fapt,
eu m-am îngemănat
în fiecare iubire.
M-am velnicit
de-atâtea ori.
Sau mint.
De prea puține ori.
Mergând cu spatele
nu-mi mai zăresc acum
nici sufletul
care mi-era cândva pereche.
N-am să aștept,
n-am să mă uit.
N-o să-mi placă
să mă văd în oglindă
pentru că m-aș iubi.
Și mi-e teamă
să nu plec;
c-apoi am să mă mai găsesc
abia când mor.
De fapt, ce mai contează?
Că va fi acum,
atunci sau poate-a fost
tot pe veci rămâne.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu