Unde mi-i sufletul

Unde mi-i sufletul?

Nici la mine,
nici la tine.

Unde mi-e fericirea mai mare?
Tu nu ești, oricum.
Și-n alte părți...
Promit să mă caut
azi după-amiază,
c-acum stau și-mi beau cafeaua
și citesc unșpe' rânduri
dintr-o carte luată în grabă-
pentru momente ca astea.

Aș avea o idee
pe unde s-ar putea ascunde.

Da' îl las să se cufunde
și să-și dea jos stratul gros
de plictiseli
tristeți
dorințe
gânduri
oameni-
ca să-mi aparțină iar.

Mă amuză uneori
dorințele-i.
Mă amuză că și le păstrează
crezând că lumea le-aude oricum.
Nici cel mai apropiat suflet
nu-i vede tristețea.
Și nu-nțelege și se-amărăște.
Și se adâncește-n gânduri
și devine-apoi prea om.

L-am adus aici
întocmai ca să-l pierd
pentru a nu-l pierde.
Am să-l caut,
dar de nu-i pregătit
îl las să-mi vină
când s-o simți destul de liber.
Că nu-i al meu, nu-i nici al tău,
și nici al mării.

Sunt doar eu.
Și mi-era dor de mine.

Pepene

Dimineață mâncam.
Mă și gândeam...

Aș fi un pepene
zemos, nu neapărat dulce.
Cu sâmburi
pe care tu-i arunci
de frică.
Nu-ți face nimic.
E bun, mestecă-i;
că altfel nu mă simți.
Și coaja mi-i tare,
dar dacă mă scapi
dusă-s.
Înainte să mă iei,
verifici:
Sună a suflet gol?
A suflet plin?
O fi dulce?
O fi coaptă?
Iei, oricum,
de poftă.
Și mă speli,
crezând că m-o fi murdărit pământul.
Dar eu din pământ și sâmburi sunt.
Și mă despici
fără milă.
Nu mă doare.
E mai bine despicată
decât uitată-n soare.
Mă guști.
Sunt bună. La mijloc.
În rest... acceptabilă.
Lași la urmă nucleul
ca să-ți rămână un gust dulce.
Nu știi, totuși, că de fapt,
vei avea un gust de
"mai vreau"?
Cauți altul.
Nu-i nimic.
Vara se termină,
pepenii se uită.
Dar eu m-am făcut sâmbure
că ei țin mai mult.

La fel și noi.
Numai că noi,
sâmbure fiind,
ne-am uitat
în înflorire;
chiar de uneori mai suntem despicați,
mâncați, terminați.
Existăm pentru a fi
dulci, zemoși, copți.
Doar împreună.

Cum creștem noi

Creștem:
suflete
pe noi
frumos
sentimente
idei
și împreună.

Mai creștem:
niciodată destul
parcă numai în lățime
dacă ne convine
până ne culcăm
când ne trezim
dacă dormim.

Și mai creștem și:
visuri
din cauza lor
datorită lor
pentru ei
glumesc.
Pentru noi.

Creștem deci:
neîncetat
iremediabil
până la cer.
Promit totuși că
frumos
și împreună.

Poți

Nu vreau
să profiți,
dar

Poți să-mi fii aer.
Poți să-mi fii apă.
Poți să-mi fii pământ.
și Poți să-mi fii și foc.

Poți să-mi fii aer.
Poți să mă învii
și poți să mă sufoci.

Poți să-mi fii apă.
Poți să-mi potolești setea,
dar poți să ma îneci.

Poți să-mi fii pământ.
Poți să mă hrănești,
și poți să mă îngropi.

Poți să-mi fii foc.
Poți să-ncălzești,
poți să mă și arzi.

Acum că-ți știi puterea,
în ce fel ai să îmi fii?

Te inspir

Te inspir.
Nu te-aș mai expira,
chit c-ar aduce moartea.
Te inspir,
deși tu-mi ești muză,
tu-mi ești zahir-
uneori.

Te-acopăr
în iubire
ca să nu-mi răcești.
Te-acopăr-
poate din egoism.
Oricum, de frică.

Te-nviu,
deși mai tare-mi învii tu
pulsul
și dorința
de-a scrâșni.
Te-nviu-
așa cum primăvara
m-nviat pe mine
acum 2 decenii.

Te-tot.
Și acum abia
Tot- e și alfa și omega,
e etern.
Totuși,
un lucru n-am să te.

De ce?

De ce mi-e mie
ce ți-a fost ție
și când are să fie
neatins?

Niciodată.
Atins mi-e sufletul
de milioane.
Atins ți-e corpul
de zeci.
Atinsă ne e viața
de sute
de ori.

De ce?
Și care-i logica?
De ce
nu știm cum s-atingem
fără să stricăm?
De ce
ai sacrificat
atâtea vieți, corpuri și suflete
ca să ajungi aici?
Și nici nu știi...
Poate-i o ofrandă
și această mie oară...
De ce
nu suntem învățați dintotdeauna?
De ce
ne-am dezvățat cândva?
De ce-aș fi vrut să uit,
s-am altceva?

Aștept răspuns.

Te-ating

Mi-e frică
să ating
ce ai atins-
poate sparg, poate stric.
Şi nu mai eşti.

Un râs forţat,
un plâns ascuns.
O-mbrăţişare, o contopire.
Te-ating pe tine
cât mai pot,
c-apoi adorm. De tot.

Cred că
ne vedem peste vreo sută
şi ceva de zile.
Câte am să am
să-ţi zic.
Nu-ţi povestesc.
Mai bine să nu ştim-
eu de tine,
tu de mine.
Dac-ar fi trebuit
să aflu...
Nu treceau atâtea mii
de zile în tăcere.

Nu?

Eu adorm
şi mă prefac în om normal.
Tu ai să pleci
şi te prefaci în perfecţiune.

Şi ştii de toate,
dar de mine?

Clişeu

M-am dezobişnuit să scriu proză... Un clişeu, ca să spun aşa. Dar am ceva de scris, ceva ce nu merge într-o poezie. Poezia e altceva. Chiar dacă poezia mea e o proza cu multe spații.
Oricum, am de scris, pentru că m-a rugat. M-a rugat să scriu eu pentru ea, ca ea n-are talent cică. Oricine are talent la scris, lenea ne diferă.
Ştii momentul ăla în care, după un an, doi, trei te trezeşti brusc dorindu-ţi să-i spui acelei persoane cu care vorbeai 24/7 (iar acum nici nu mai ştii prin ce oraş e) ceva... orice? Şi tot brusc îţi dai seama că Nu. Nu e că nu te interesează neapărat, e şi asta dar e şi faptul că următoarea zi n-ai să înţelegi de ce ai făcut-o. Şi nu e că ai regreta neapărat, e şi asta dar e şi faptul că şi aşa au trecut atâtea sute de zile. Ce mai contează o viaţă? Dacă sunt tristă? Absolut deloc. Sunt cea mai fericită, dar din când în când se mai trezeşte câte o parte uitată la mine şi mă gâdilă. Zâmbesc numai, că după spune lumea că-s nebună dacă râd singură. I-aş mulţumi totuşi. Dar o s-o fac altă dată, când o să ne-ntâlnim aşa cum visează toţi "scriitorii": peste zece ani, întămplător, la cumpărături sau în aeroport. Eu zic totuşi că lumea asta e prea mare ca să ne mai unească vreodată drumurile.
Abia în seara asta, gândindu-mă şi povestind mă simt liberă de tine. Asta era ultima parte rămasă şi am scos-o. Nu e nicio diferenţă. Nu mi-a părut rău nicio clipă... Pentru tine doar, dar sunt sigură ca suntem la fel de fericiţi acum. Sau, în fine, să nu exagerăm. Eşti fericit doar.

Un clişeu într-adevăr. Nu-mi asum nimic, doar munca depusă tastând.

Timpul

Mai ţii minte?
Când timpul nu trecea
şi nu ştiam să ne bucurăm
şi-abia aşteptam în interiorul nostru
să ne-ntâlnim.

Dar noi nu ştiam-
decât după ce ne-am atins.
Şi-atunci trecea pe minus
pentru mine
că deşi erai şi ai fi fost
nu mă lăsai să-ţi fiu.

Îmi vine uneori să-ţi intru-n minte
ca să nu dau glas
că nu-mi place cum sună
vocea mea întrebătoare.
Şi tac. Dar bat.
Şi parcă nu m-auzi nicicum.
decât când râd.

Mai ţii minte?
cât de repede trecea
când eu urma să plec.
Mai stai urlau nişte stele.
Şi le-am ascultat şi-am stat
şi stau timp de o vecie.

E timpul.

Vino

Arome de vin.
Miros de scorţişoară.
Un "vin"... imaginar,
un "vino" subînțeles
neînțeles.
Arome de fulgi.
Miros de frig.
Frig de seară
în compania mea.
Eu în a mea.
Credeam că nu.
Că nu mai vine,
că n-o să vină
Niciodată
doar Pentru totdeauna.
Tu vino, încă vino.
Te rog.

Mâini îngheţate,
seri zgomotoase.
Zgomote neîntâlnite
de fericire.
Doar de mine,
doar uneori.

Ce ai?
Sau Ce n-ai?
Ai prea mult, te copleşeşte.
Nu se duce,
goleşte-ţi mintea.

Dar nu mă golesc de tine.
Nici tu.
Doar "vino".
Nu ţi-aş fi spus,
dar ți-am
atâtea.
Ce-ar mai conta un vin?
E iarnă doar.

Vanilie-ciocolată

Dacă m-ai pune
să aleg între vanilie şi ciocolată
te-aş alege pe tine.
Dacă m-ai întreba
ce-mi place mai mult:
ploaia sau soarele
aş spune cu tine.
Dacă ar fi să aleg
unde să mergem în vacanţă
tot ce aş zice ar fi împreună.
Dacă ar fi să spun
care-i culoarea mea preferata
aş povesti despre tine.
Şi aş alege mângâierile tale
ca fiind melodia mea preferată
pentru că au ca efect
batai armonioase ale inimii mele;
aş spune că privirea ta
e cel mai frumos tablou
făcut de mine-
pentru că l-am conturat de atâtea ori
cu ochii mei;
aş spune despre pielea ta
că-mi place mai mult decât caramelul-
să nu crezi c-aş mânca-o.
sau...
dar nu te-aş lăsa fără ea,
ia din a mea.
Oricum...
dacă ar fi să fiu întrebată
despre orice
sigur că tu.

872015 de mile

Mi-am găsit o nouă pasiune:
miros suflete.

Sufletul tău miroase a mare,
a fericire
cu miere.
Îmi place să-mi cufund nasul
în respiraţia ta
şi s-o inspir,
s-o gust
să nu-mi mai fie foame.
Îmi place să-mi formez buzele
într-ale tale,
să le-mprumut culoarea,
să le aspir
la nesfârşit.
Îmi place să-mi amestec ochii
în sufletul tău
care miroase şi a noi.
Cred ca s-au omogenizat
şi aşa rămân la infinit.
Îmi place să-mi apăs mâna
peste faţa ta
pe care-o conturez
cu mângâieri;
şi cealaltă mână e cu mâna ta-
au plecat şi nu se mai întorc.
Îmi place să-mi las corpul
îngrijit de al tău
cât timp noi ne plimbam
printre stelele
din care ne-am născut.

Sufletul meu?
Îi simt mirosul de iubire 
şi când e la 872015 de mile distanţă.

Dintotdeauna

Liniştea dimineţii
îmi amorţeşte privirea
într-a ta.
Şi mâna mi-e tot
într-a ta
şi ziua
şi sufletul
tot într-ale tale
şi-au găsit locul.
Au să stea,
acolo le găseşti
de-acum.
Liniştea după-amiezii
îmi cufundă gândul
într-al tău.
Şi se unesc;
ori ne-a fost mereu acelaşi.
Aşa are să rămână.
Liniştea serii
are să tot fie
de un infinit de ori
cu mine şi cu tine
devenind acelaşi
noi.
Şi cuvintele-s
în gând
şi-şi trimit vibraţiile-n ochi
şi-n mângâieri.
Liniştea nopţii
disipă orice din iubire n-a venit;
şi tot adoarme în lumină.
Liniştea noastră
s-a întâmplat să fie aceeaşi-
sau s-a ales
dintotdeauna.

Linişte

Mă îmbrățișează gândul tău,
te sărută ochii mei
dintotdeauna.
Plăcut mai e
să-mi odihnesc viața
la tine-n brațe
În timp ce mi te joci în păr
și-n suflet
și-ți simt zâmbet în atingeri.
Te simt în idei,
în gând și-n inimă-
e liniște.

Mă hrănesc din stele
și din noi
cu tine.
Îți trimit și ție luna
îmbibată cu iubire
și parfum.
E ultima dată
deci o să dureze un infinit
de pământ și cer
umblate împreună.

Mă lipesc de aripile
care au să mă-nvelească-
și e bine.
Mă simți?

De-o veșnicie parcă

Am să te mai simt.

Eu vreau

Frumos e când te contopeşti
şi eşti.
Când eşti ce e firesc să fii,
unde vrei să fii şi cum.
Când eşti unit întâi cu tine
apoi dintotdeauna eşti cu mine.
Nu ştiai?
Eu nu.
Acum eu vreau, tu crezi,
eu ştiu, tu poţi,
noi suntem
una.
Frumos e când tu eşti
deşi nu eşti.
Eu aş fi fost,
dar sunt mai mult.
Şi noi eram,
dar nu cum suntem.
Aş spune niciodată
şi mereu şi-ntotdeauna
şi m-aş avânta spre infinit.
Şi tu?
Ca mine,
c-avem un gând comun.
Acum este şi va fi.
Frumos mai e
oricât de infinit ar fi.
Eu vreau, eu sunt,
şi noi putem.
Tu crezi, tu ştii?

Spre unde?

Spre unde?
Unde se îndreaptă
sufletul ăsta
şi ce face
într-un corp aşa de mic?
Dispare-
cine observă?
Cine ar vedea
că de azi nu mai sunt?
Azi nimeni.
Poate doarme.
-şi-ar spune în gând.
Mâine ar mai fi câţiva.
Atât de necunoscuţi
c-am să mă mir că-mi ştiu culoarea ochilor.
Peste o săptămână nimeni.
Şi-am trăit pentru nimic.
Şi-atunci ce mai sunt?
Pleacă.
Te-am lăsat să-mi atingi
bucăţi de suflet
ca să nu mor prea repede de tot
- c-ar fi păcat.
Unde ţi s-a dus trupul?
Ai să mă întrebi când
poate ai să mă simţi;
de data asta nu-ţi mai apăs stomac
sau buze- numai gânduri.
Dacă miros a tine
îţi aparţin?
Apartenenţa e prea superficială
-inexistentă pentru noi.
Eu n-aparţin nimănui,
eu stau din iubire.
Eu nu deţin nimic,
eu doar iubesc.
De ce eu?
De ce tu?
De ce noi?
Spre unde mergem?
Spre împreună, cică.
Aş vrea să nu ma pierzi pe drum.
Cu trupurile astea ce-i?
În al tău am să mă mai întorc
în caz că plec-
că mi-a plăcut cum m-ai primit.
Şi n-am să uit
cum n-am uitat.
Şi n-o să ne uităm-
doar unul la altul
şi noi la noi.

Ai înţeles spre unde?

Că eu nu prea...

Cred că eu

E luni dimineață.
Eu sunt aici
și urmează să mă cunosc.
Emoții mă cuprind
căci mi-e frică
de ceea ce voi vedea,
voi auzi,
voi simți.
E marți după-amiază
și eu lenevesc printre cearșafuri
dorind să le simt răcoarea.
Mă tăvălesc pe jos
uitând parcă cine sunt,
cu cine trăiesc,
în cine trăiesc.
E miercuri seara.
Stau pe iarba umedă-
căci abia a plouat-
și vorbesc cu mine.
Cred că sunt eu...
Totuși luni era altcineva parcă.
Ne-a prins ora cinci
ce-i aparține joii
și-am adormit în brațe cu mine.
Mi-a răsunat ecoul poveștilor în toate visele.
Ce bine ca e vineri
și că ne odihnim împreună,
și că-s în pace cu mine.
N-am avut timp până sâmbătă
să mă privesc.
Ori m-am auzit, ori m-am simțit.
Nu mi-a păsat ce aș vedea,
dar azi aș dori să-mi caut privirea.
Și sâmbată dimineață când m-am trezit
m-am hrănit din marea ce-am găsit-o
și-aș fi rămas acolo
(n-aș zice pe vecie, dar pe aproape).
Oare aceeași ochi i-am avut mereu?
Sau i-am schimbat eu luni sau miercuri?
Altcineva a fost luni,
altcineva marți,
altcineva azi,
altcineva va fi duminică.
Haide să rămânem împreună...
ori noi
ori nici eu
ori nici tu.

Suflet (Unde? )

Suflet frumos
prins cândva în corp senin,
unde te-ai dus?
Te-auzeam cum voiai
dublare, divizare.
Ai reuşit? De unde...
Cred c-ai plecat;
oare de tot?
Eu te-aştept.
Nu după aşteptare te-nmoi tu?
Zâmbeai tâmp.
Cum zâmbeşte-un suflet?
Se colorează, se-amestecă
în nuanţe care tind spre imposibilitate.
Unde eşti, suflet blând?
Ce-ai lăsat aici?
Mai bine plecai de tot.
Spre ce te-ai dus?
Hai înapoi!
că eu pe-altcineva nu primesc;
ei da.
Zâmbeai când auzeai de facere;
m-amuză.
Sceptic erai, şi totuşi te-ai dus.
Sau m-ai minţit?
Nuu... Tu n-ai zis, eu am simţit.
Unde? Spre ce să te caut?
Trei sferturi eşti la stânga,
un sfert te găsesc la dreapta.
În sfertul acela nu mai erai colorat,
şi dacă-mi amintesc,
cele trei sferturi te-au secat.
Mai bine hai acasă.
E bine acasă?
Ce te-ai topit când ai auzit!
Asta mi te-a luat?
Mai bine vino!
că eu chiar am un gol,
la propriu.
Şi mergem împreună
spre ce hotărâm.
Suflet frumos,
sper că zâmbeşti...

Himeră

Mă bucur când te ţin
deşi greutatea vinei mă sileşte
să-mi las mâinile în jos.
Mi-era dor să-ţi simt geografia
corpului şi să-ţi văd privirea
încrucişată cu a mea.
Cu zâmbetul tău sper să mă-ntalnesc
din întâmplare peste şapte ani,
să fie-acelaşi.
Acelaşi o să fie, aceleaşi vorbe
sau gânduri măcar,
că tu te descurci,
numai eu să vreau.
Să vreau?
Să te las să ştii unde mi-e drumul,
că tu-l urmezi
şi mă ajungi. Te descurci.
Că eu ţi-am fost lumină.
Ar fi trebuit să mă scald în libov
până la fund, nu să simt
că mă-nec,
ci că-l respir. Te respir.
Mă bucur
când ne-ntâlnim în aceeaşi himeră.
Ai să stai aici nelimitat?
Am să mi te port nedeterminat;
cum te-am purtat un minus infinit
care în modul, o sa fie mereu cu plus.
Data viitoare să fie:
eu mai mult,
tu la fel.
A pleca, a rămâne;
separat, împreună;
cu cine?

Coincidenţe

Stăteam într-o după-amiază (aş fi spus dimineaţă ca să pară mai intim, sau seară ca să nu fie luat prea în serios) într-un colţ al cafenelei, cu o revistă în mână. O fi fost carte, dar nu vreau să se creadă că fac pe deşteapta.
Gândurile-mi zburau oricum mai departe de foile alea sau de ploaia care cădea, paradoxal, din soare. Ochelarii-mi dădeau de gol direcţia privirii, însă nicio şansă să fi găsit ceva interesant pe geam. Poate doar aceeaşi oameni plictisiţi, jalnic de grăbiţi de ploaie, care călcau prin toate bălţile mici în dorinţa de a le ocoli pe alea mari. Stăteam cu capul sprijinit în ambele mâini, de parcă greutatea ar fi fost prea mare ca să las chinul pe o singură palmă. Colţurile gurii nu-mi afirmau sentimentele, nu-mi infirmau trăirile. Eram acolo, dar nu existam pentru nimeni. Aburii ceaiului erau singurii care-mi simţeau prezenţa atunci când îi suflam. Nu se întorcea nimeni spre prezenţa din colţul camerei, cu părul prins dezordonat care privea cu dezinteres orice-i era inclus în aria vizuală.
Eram aici... nici măcar pentru mine. Eram aici pentru că aici m-am visat noaptea trecută, îmbrăcată aşa, cu privirea încolo, aşteptând ceva. M-am trezit înainte să aflu ce. Sper să nu plec înainte să apară.
Deseori mă întreb de ce aleg un anumit drum spre casă dintre toate variantele. Apoi mă trezesc întâlnindu-mă cu tine sau cu el sau cu ea. Şi aud mereu acel tocmai mă gândeam la tine, ce coincidenţă. Coincidenţă pe naiba. Totuşi, mă gândesc la tine de atâtea zile şi nu-mi mai tai în niciun fel calea. Nu vrei sau nu mă mai auzi. Aleg să merg pe acolo pentru că sentimentele mele, în loc să-mi inhibe raţiunea, o foloseşte şi află probabilitatea imensă ca tu să fii acolo. Presupunere ce duce la o absurditate, bineînţeles. Bine că n-ai lăsat nici tu matematica şi stai departe de aria în care mă aflu. Sau doar confunzi intersecţiile cu paralelele?
Mi-am dat seama apoi că mi-am lăsat spatele să înţepenească în scaun în speranța ca tu să fii acel ceva pe care n-am apucat să-l întâlnesc în vis. Nu m-ar fi interesat altceva atât de mult. Gândurile mi se reflectau în stropii care se prelingeau pe geam. Nepricepându-mă la cititul invers, nu m-a ajutat să aflu ce voiam. Aşa că îmi termin ceaiul şi mă ridic de la masă. În timp ce priveam în gol, punându-mi haina pe mine, te văd. Te văd peste tot. Şi de fiecare dată mi se pare.
Aşa că doar plec. Poate tu ai să ajungi imediat după, poate ai să te aştezi la aceeaşi masă, înainte să fie strănsă, şi ai să-ţi aminteşti de mine când ai să vezi scrumiera plină de bucăţi de şerveţel. Sau poate nici n-ai să observi sau poate eşti plecat din oraş.
Am plecat apoi pe drumul cel mai îndepărtat de perimetrul în care s-ar fi putut învârti volumul corpului tău.
Ghici pe cine am întâlnit...