Nu vreau
să profiți,
dar
Poți să-mi fii aer.
Poți să-mi fii apă.
Poți să-mi fii pământ.
și Poți să-mi fii și foc.
Poți să-mi fii aer.
Poți să mă învii
și poți să mă sufoci.
Poți să-mi fii apă.
Poți să-mi potolești setea,
dar poți să ma îneci.
Poți să-mi fii pământ.
Poți să mă hrănești,
și poți să mă îngropi.
Poți să-mi fii foc.
Poți să-ncălzești,
poți să mă și arzi.
Acum că-ți știi puterea,
în ce fel ai să îmi fii?
Te inspir.
Nu te-aș mai expira,
chit c-ar aduce moartea.
Te inspir,
deși tu-mi ești muză,
tu-mi ești zahir-
uneori.
Te-acopăr
în iubire
ca să nu-mi răcești.
Te-acopăr-
poate din egoism.
Oricum, de frică.
Te-nviu,
deși mai tare-mi învii tu
pulsul
și dorința
de-a scrâșni.
Te-nviu-
așa cum primăvara
m-nviat pe mine
acum 2 decenii.
Te-tot.
Și acum abia
Tot- e și alfa și omega,
e etern.
Totuși,
un lucru n-am să te.
De ce mi-e mie
ce ți-a fost ție
și când are să fie
neatins?
Niciodată.
Atins mi-e sufletul
de milioane.
Atins ți-e corpul
de zeci.
Atinsă ne e viața
de sute
de ori.
De ce?
Și care-i logica?
De ce
nu știm cum s-atingem
fără să stricăm?
De ce
ai sacrificat
atâtea vieți, corpuri și suflete
ca să ajungi aici?
Și nici nu știi...
Poate-i o ofrandă
și această mie oară...
De ce
nu suntem învățați dintotdeauna?
De ce
ne-am dezvățat cândva?
De ce-aș fi vrut să uit,
s-am altceva?
Aștept răspuns.
Mi-e frică
să ating
ce ai atins-
poate sparg, poate stric.
Şi nu mai eşti.
Un râs forţat,
un plâns ascuns.
O-mbrăţişare, o contopire.
Te-ating pe tine
cât mai pot,
c-apoi adorm. De tot.
Cred că
ne vedem peste vreo sută
şi ceva de zile.
Câte am să am
să-ţi zic.
Nu-ţi povestesc.
Mai bine să nu ştim-
eu de tine,
tu de mine.
Dac-ar fi trebuit
să aflu...
Nu treceau atâtea mii
de zile în tăcere.
Nu?
Eu adorm
şi mă prefac în om normal.
Tu ai să pleci
şi te prefaci în perfecţiune.
Şi ştii de toate,
dar de mine?
M-am dezobişnuit să scriu proză... Un clişeu, ca să spun aşa. Dar am ceva de scris, ceva ce nu merge într-o poezie. Poezia e altceva. Chiar dacă poezia mea e o proza cu multe spații.
Oricum, am de scris, pentru că m-a rugat. M-a rugat să scriu eu pentru ea, ca ea n-are talent cică. Oricine are talent la scris, lenea ne diferă.
Ştii momentul ăla în care, după un an, doi, trei te trezeşti brusc dorindu-ţi să-i spui acelei persoane cu care vorbeai 24/7 (iar acum nici nu mai ştii prin ce oraş e) ceva... orice? Şi tot brusc îţi dai seama că Nu. Nu e că nu te interesează neapărat, e şi asta dar e şi faptul că următoarea zi n-ai să înţelegi de ce ai făcut-o. Şi nu e că ai regreta neapărat, e şi asta dar e şi faptul că şi aşa au trecut atâtea sute de zile. Ce mai contează o viaţă? Dacă sunt tristă? Absolut deloc. Sunt cea mai fericită, dar din când în când se mai trezeşte câte o parte uitată la mine şi mă gâdilă. Zâmbesc numai, că după spune lumea că-s nebună dacă râd singură. I-aş mulţumi totuşi. Dar o s-o fac altă dată, când o să ne-ntâlnim aşa cum visează toţi "scriitorii": peste zece ani, întămplător, la cumpărături sau în aeroport. Eu zic totuşi că lumea asta e prea mare ca să ne mai unească vreodată drumurile.
Abia în seara asta, gândindu-mă şi povestind mă simt liberă de tine. Asta era ultima parte rămasă şi am scos-o. Nu e nicio diferenţă. Nu mi-a părut rău nicio clipă... Pentru tine doar, dar sunt sigură ca suntem la fel de fericiţi acum. Sau, în fine, să nu exagerăm. Eşti fericit doar.
Un clişeu într-adevăr. Nu-mi asum nimic, doar munca depusă tastând.
Mai ţii minte?
Când timpul nu trecea
şi nu ştiam să ne bucurăm
şi-abia aşteptam în interiorul nostru
să ne-ntâlnim.
Dar noi nu ştiam-
decât după ce ne-am atins.
Şi-atunci trecea pe minus
pentru mine
că deşi erai şi ai fi fost
nu mă lăsai să-ţi fiu.
Îmi vine uneori să-ţi intru-n minte
ca să nu dau glas
că nu-mi place cum sună
vocea mea întrebătoare.
Şi tac. Dar bat.
Şi parcă nu m-auzi nicicum.
decât când râd.
Mai ţii minte?
cât de repede trecea
când eu urma să plec.
Mai stai urlau nişte stele.
Şi le-am ascultat şi-am stat
şi stau timp de o vecie.
E timpul.
