Himeră

Mă bucur când te ţin
deşi greutatea vinei mă sileşte
să-mi las mâinile în jos.
Mi-era dor să-ţi simt geografia
corpului şi să-ţi văd privirea
încrucişată cu a mea.
Cu zâmbetul tău sper să mă-ntalnesc
din întâmplare peste şapte ani,
să fie-acelaşi.
Acelaşi o să fie, aceleaşi vorbe
sau gânduri măcar,
că tu te descurci,
numai eu să vreau.
Să vreau?
Să te las să ştii unde mi-e drumul,
că tu-l urmezi
şi mă ajungi. Te descurci.
Că eu ţi-am fost lumină.
Ar fi trebuit să mă scald în libov
până la fund, nu să simt
că mă-nec,
ci că-l respir. Te respir.
Mă bucur
când ne-ntâlnim în aceeaşi himeră.
Ai să stai aici nelimitat?
Am să mi te port nedeterminat;
cum te-am purtat un minus infinit
care în modul, o sa fie mereu cu plus.
Data viitoare să fie:
eu mai mult,
tu la fel.
A pleca, a rămâne;
separat, împreună;
cu cine?

Coincidenţe

Stăteam într-o după-amiază (aş fi spus dimineaţă ca să pară mai intim, sau seară ca să nu fie luat prea în serios) într-un colţ al cafenelei, cu o revistă în mână. O fi fost carte, dar nu vreau să se creadă că fac pe deşteapta.
Gândurile-mi zburau oricum mai departe de foile alea sau de ploaia care cădea, paradoxal, din soare. Ochelarii-mi dădeau de gol direcţia privirii, însă nicio şansă să fi găsit ceva interesant pe geam. Poate doar aceeaşi oameni plictisiţi, jalnic de grăbiţi de ploaie, care călcau prin toate bălţile mici în dorinţa de a le ocoli pe alea mari. Stăteam cu capul sprijinit în ambele mâini, de parcă greutatea ar fi fost prea mare ca să las chinul pe o singură palmă. Colţurile gurii nu-mi afirmau sentimentele, nu-mi infirmau trăirile. Eram acolo, dar nu existam pentru nimeni. Aburii ceaiului erau singurii care-mi simţeau prezenţa atunci când îi suflam. Nu se întorcea nimeni spre prezenţa din colţul camerei, cu părul prins dezordonat care privea cu dezinteres orice-i era inclus în aria vizuală.
Eram aici... nici măcar pentru mine. Eram aici pentru că aici m-am visat noaptea trecută, îmbrăcată aşa, cu privirea încolo, aşteptând ceva. M-am trezit înainte să aflu ce. Sper să nu plec înainte să apară.
Deseori mă întreb de ce aleg un anumit drum spre casă dintre toate variantele. Apoi mă trezesc întâlnindu-mă cu tine sau cu el sau cu ea. Şi aud mereu acel tocmai mă gândeam la tine, ce coincidenţă. Coincidenţă pe naiba. Totuşi, mă gândesc la tine de atâtea zile şi nu-mi mai tai în niciun fel calea. Nu vrei sau nu mă mai auzi. Aleg să merg pe acolo pentru că sentimentele mele, în loc să-mi inhibe raţiunea, o foloseşte şi află probabilitatea imensă ca tu să fii acolo. Presupunere ce duce la o absurditate, bineînţeles. Bine că n-ai lăsat nici tu matematica şi stai departe de aria în care mă aflu. Sau doar confunzi intersecţiile cu paralelele?
Mi-am dat seama apoi că mi-am lăsat spatele să înţepenească în scaun în speranța ca tu să fii acel ceva pe care n-am apucat să-l întâlnesc în vis. Nu m-ar fi interesat altceva atât de mult. Gândurile mi se reflectau în stropii care se prelingeau pe geam. Nepricepându-mă la cititul invers, nu m-a ajutat să aflu ce voiam. Aşa că îmi termin ceaiul şi mă ridic de la masă. În timp ce priveam în gol, punându-mi haina pe mine, te văd. Te văd peste tot. Şi de fiecare dată mi se pare.
Aşa că doar plec. Poate tu ai să ajungi imediat după, poate ai să te aştezi la aceeaşi masă, înainte să fie strănsă, şi ai să-ţi aminteşti de mine când ai să vezi scrumiera plină de bucăţi de şerveţel. Sau poate nici n-ai să observi sau poate eşti plecat din oraş.
Am plecat apoi pe drumul cel mai îndepărtat de perimetrul în care s-ar fi putut învârti volumul corpului tău.
Ghici pe cine am întâlnit...

Liberte

Tu pleci
ea vine.
Ea pleacă
tu te duci.
Liberte, egalite...
unde e?
Speri
s-o regăseşti peste ani,
dar nu acolo unde ai lăsat-o.
Speri
s-o vezi din întâmplare,
sub soare,
cu palmele cufundate-n nisip
si părul jucându-se cu stropii săraţi.
Întâi o vezi,
stai un minut, două, zece...
Mai ştii când ai plecat,
când ea ar fi venit,
când tu te-ai fi dus
dacă ea ar fi plecat?
Dar n-a mai venit.
S-a dus şi ea.
De tot.
Dar e acum, aici,
aceeaşi viaţă bate-n ea,
poate cu un suflet, două în plus.
De ce te-ai fi dus?
De ce n-ai fi minţit,
de ce n-ai fi venit
şi numai te-ai fi dus.
Te-ai dus.
S-a dus.
Iubeşti, laşi liber.
Şi te-ai dus.
Iubeşte, se întoarce.
Cât să te iubească destinul,
să o scoată în drumul tău,
s-o mintă pentru tine?
Te-ai întors.
N-a uitat c-ai plecat
când ea ar fi venit.
Te vede.
Se uită prin tine.
Îl vede.
Ai plecat
când ea ar fi venit.
A plecat şi ea
şi tu te-ai dus.
Dar tu să nu te duci iar
când ai să ma vezi.
Tu să pleci numai o dată,
numai o dată să mai vii.
Să rămânem sub soare
şi dacă nu, să rămânem sub apă;
să rămânem împreună oriunde, oricum.

Cum a murit Eva

Într-o seară rece de martie abia născut. După o zi plină de lumină, apusul s-a hotărât să o ia şi pe Eva.
De ce Eva?
De ce pe Eva?
Pentru că ea e prima femeie din viaţa mea, din viaţa ta şi din viaţa oricui. Ea a dat naştere emoţiilor.
S-au dus şi emoţiile.
Nostalgia a rămas totuşi.
Iubirea rămasă e nostalgie.
Cum era Eva?
Aş spune că era frumoasă, dar frumuseţea e atât de relativă încât aş jigni-o. Aş spune unică, dar n-aş fi deloc original. Prin urmare, Eva era începutul şi sfârşitul. Eva era acel ceva care te face să crezi în eternitate.
Păi şi cum a murit?
Cred că a uitat că trebuia să stea pentru totdeauna aici. Sau am omorât-o eu.
Am sufocat-o cu prea multă iubire sau am lăsat-o să îngheţe, fără s-o acopăr cu o îmbrăţişare măcar... Sunt un extremist, deci astea ar fi variantele. Spun "ar fi" pentru că am amnezie şi nimic nu a părut mai lipsit de certitudine decât acum.
Poate totuşi n-am omorât-o. Atunci de ce aruncă pământ peste chipul ei lipsit de imperfecţiuni?
Cândva stăteam cu Eva tolăniţi între pături, între fericire şi ne hrăneam reciproc cu iubire. Geamul era deschis. Îşi întindea picioarele printre razele de soare. Se juca cu degetele prin părul meu, îmblonzit de la lumină şi-i vedeam zâmbetul plin de veşnicie. Clipeam des, nu-mi venea a crede că din imaginea asta ruptă parcă din Eden fac parte şi eu. Eva parcă a fost aici dintotdeauna, se potrivea perfect. Nu ştiu cu ce era mai potrivită- cu peisajul în care eram prinşi sau cu mine. Nu-mi amintesc trăsăturile ei. Ştiu doar ca era învăluită în perfecţiune şi în râsete. Nu mai ştiu nici ce culoare aveau ochii ei, ştiu doar ridurile făcute în jurul lor de la atâtea sentimente exprimate. Nu-i mai ştiu nici forma buzelor, însă fineţea lor îmi umblă şi acum pe piele.
Ce-mi plăcea la Eva?
Că nimic nu era condiţionat. Eva m-a învăţat că iubirea nu e ceea ce primesc dacă fac sau nu fac, nu e ceea ce primesc numai dacă, şi nu e ceea ce dispare în caz de. Eva definea perfect iubirea prin felul ei de a fi, şi era definită de iubire. Eva te iubea atât de mult încât te făcea ori s-o iubeşti, ori s-o urăşti. S-o urăşti că iubirea ta e una plină de dubii, una atât de inferioară prin multitudinea de episoade dominate de frică, încât parcă nici nu mai ai curajul s-o numeşti "iubire".
Mi-a spus tot în acea zi că ar trebui să iubesc ca şi cum doar asta am de oferit, ca şi cum nu am nimic de pierdut. I-am zis că mi-e frică să n-ajung plin de dezamăgire. M-a privit blând: "Iubirea nu are aşteptări, nu are dezamăgiri. Iubirea nu are ego." M-a lăsat să o iubesc atunci aşa stângaci. M-a lăsat să uit de ego şi de teamă.
Cred că Eva a murit de prea multă iubire.
Sau Eva a murit pentru că am învăţat eu să iubesc?

Monologând

 Mă trezesc într-o lumină caldă. Îmi deschid întâi un ochi, apoi privesc înspre tine. Ești încă aici. Te surprind strângându-ți ochii și pumnii. Probabil ești încă undeva între vis și realitate. Te-aș săruta, atât de tare. Dar nu, te-aș trezi și ohh... atât de frumoasă ești înfășurată în somn.

Aseară te-am uitat între gânduri, nu numai în brațe. Ai uitat să te ridici, să pleci, să mă îmbrățișezi de noapte bună. Sau eu am uitat să-ți dau drumul? Să-ți deschid ușa, să te conduc? Voiam... sau nu, vream să te iubesc. Mi-am dorit atât de tare să știu cum e să fii prizonier într-un corp atât de fragil, să văd cum e lumea prin ochii tăi, de la înălțimea ta. Ți-am ajuns printre gânduri la un moment dat. Mi-ai spus „Erai demult aici”. Aici unde? Și cât de demult? Că eu nu te știu decât de vreo două ore.

 Sau o fi două zile? Două vieți? Sau ăla o fi fost un douăzeci? Douăzeci de vieți? Măcar. Nu te văd decât dansând prin ploaia asta care nici n-are putere să ude, doar să spele. Îți văd urmele pașilor, cum îți scufunzi picioarele în bălți și mă stropești și zâmbești, râzi. Așa fac eu dragoste. Fac dragoste cu ce am în minte. Tu, la fel. Închid ochii, mi-i acoperi cu palmele. M-ai atins. Ori tu ori vântul. Tu ești vântul. Tu ești aerul pe care îl inhalez, aerul care dispare atunci când mă săruți.

 Nu-mi amintesc decât privirea ta. Felul în care închideai ochii ca să simți cum marea îți sculptează în trup. Alerg până la tine. Zâmbești, dispari. În fundal se sparg valuri de sunetul fericirii tale. Vreau sa te iubesc. Vreau să fii aici.

 Cât de relativ este acest aici. Aici, demult. Câtă subiectivitate într-un singur cuvânt. Tot aici eram și acum câteva zile. Îți amintești? Sau o fi fost vara trecută? Aaaah, nu. Viața trecută. Da, ai dreptate. 

 Completarea asta absurdă pe care o regăsesc în noi... nu-mi place. Nu, e un verb prea fad. Și plăcutul și iubirea. I-aș zice așa cum îți spun ție. Dar ți-am uitat numele. Nu te supăra, au trecut atâtea sute de ani. Dacă m-ai lăsa să te ating poate ritmul inimii tale îmi va cânta numele tău. Știu că erai fericită sau fericit. Nici asta nu-mi amintesc măcar. Dar ți-am recunoscut privirea. Ea a rămas aceeași, n-ai schimbat-o niciodată. Promite-mi că mă vei lăsa să te găsesc mereu și-ți promit că nu voi face grea plecarea. 

 Azi suferi de infantilism. Sau ai orbit sau ai surzit. Sau ți-au fost furate simțurile. Și azi și în oricare zi nu mă recuperezi. Trebuie să mă simți zilnic pentru binele fericirii tale. Ce mă supără cum nu auzi când te strig. Ce mă supără că vocea nu-mi rămâne aceeași și n-o recunoști. Și alerg după tine și-ți cânt ca să vezi că vibrația mi-e aceeași ca întotdeauna. Abia apoi mă recunoști. Mă știi.

 Acum înțeleg de ce am fugit atât pe lângă tine. Nu te-am izbit, nu te-am atins. Până acum două ore. Te-am lăsat să mă vezi tu ca să mă rememorezi. După mi te-am amintit și eu. O fi vreo douăzeci, două sute de zile, de ani. Pe lumea asta. Pe cealaltă melodiile noastre s-au născut împreună, una din cealaltă. Suntem veniți din aceeași sursă. Suntem un perpetuum mobile, energia noastră e mai veșnică decât ce e între minus infinit și plus infinit.

 Așa ne-am văzut eu de aseară, de când te-am cunoscut. Așa, dansând lângă mine dintotdeauna, cum urmează să o faci.

 Te-am dezvelit de somn și te-am schimbat în iubirea-mi.

Indecență

Ai spune că e indecentă

dorința mea de a te vedea gol?

Dar despre fantezia mea

în care eu, dezbrăcată, la rândul meu

vin și încep a te atinge,

ce ai spune?

Imaginează-ți cum

umblu necunoscătoare

pe tine, neatins până acum.

Imaginează-ți ce ai simți dacă

degetele mele ar călători din vârful capului tău

și-ar coborî, și-ar coborî, și-ar coborî.

S-ar intersecta cum mâna ta, care,

involutar ar vrea să mă oprească

și să mă întrebe cine sunt

și ce caut?

Ce fel de existență sunt eu?

că n-a mai întâlnit, n-a mai văzut și n-a mai simțit.

Ar reuși privirea mea

să te pătrunda?

Dar tu pe mine?

Ești un vid, ești nescris

dar ți-aș putea citi goliciunea care, refractată prin iris

ajunge pe buzele mele.

La fel de nelocuite sunt și ele.

Mai spune-mi ce părere ai avea dacă

ai veni din când în când

și-ai intra în contact direct cu ființa mea

care tânjește zgomotos

numai la auzul respirației apăsătoare și lente

și inconfundabile

care-ți aparține.

Nedescoperită mai sunt,

Lipsit de conținut mai ești!

Închipuie-ți cum ne mișcăm

în același ritm impus

nu de mine, nu de tine,

doar de noi.

și râd.

Mă refer gol, secat, lipsit

de orice sentiment, gând sau trăire.

Gol, gata să fii umplut de ființa mea.

Când zic dezbrăcată, ma refer

că am lăsat pe jos toată pudoarea

și că n-a existat niciun eu mai eu,

mai fără gânduri care să nu-mi aparțină,

mai fără emoții care să nu fie ale mele,

mai fără gesturi împrumutate.

Te ating pe tine, suflet pur care vrei

să-mi aparții și să-mi pătrunzi

în fiecare colț al egoului.

Nu m-ai opri în drumul meu

prin tine. Te-aș străbate

de sus până jos

de o mie de ori și nu m-aș plictisi.

Goliciunea ta a fost văzută

numai de ochiul meu,

întocmai ca buzele mele să aibă grijă

să mă inițieze în interioru tău.

Lăuntrul tău e descoperit acum,

actualmente închis.

Neacoperit ai să-mi rămâi.

Ritmul mersului nostru e neglijabil

căci drumul îl vedem cu aceeași ochi.

Utopiile mi-s necuviincioase,

ale tale cum?

Eu?

Să spun despre mine...
ce?
N-aş vrea să te obosesc
cu detalii inutile,
să îţi zic că ai muri de foame
cu mine dacă nu ştii să te saturi
cu iubire.
să îţi zic că te-aş lua în braţe
încontinuu dacă ai dormi
sau dacă nu te-ai uita.
Dar te uiţi mereu, aşa că
doar mă uit şi eu.
să îţi zic că s-ar putea
să treacă o veşnicie până
am să zic ce simt.
Sau o veşnicie şi o zi,
ca să-mi fac curaj.
să îţi zic că nu te muşc ca să te doară,
ci ca să aud cum îţi pocnesc celule,
şi cum îţi bate inima,
şi cum eşti aici.
N-am să-ţi zic
nici cum mă trezesc noaptea
ca să vad dacă eşti.
nici cum dimineaţa
stau şi mă uit, în gol aparent, dar
îţi număr constelaţiile de pe piele-
exploziile din ochii mei le vor.
Le-ar fi înghiţit vreo gaură neagră
dacă unite nu ne-ar fi scris numele.
S-au ferit toate,
de teamă să nu deranjeze universul
ce avea să fie, ce este ce va fi.

Ne-a protejat cerul pe care-l formăm

doar noi,

tu o stea, eu o explozie,

tu născut sub planete care ne iubesc

eu...  noroc am că

suntem praf de stele amândoi.

Ţi-am mai desenat şi eu din când în când
câte o Cale Lactee şi-am colorat-o cu mov
ca să se asorteze cu restul corpului tău.
Ce altceva să-ţi mai zic despre mine?
prin tine m-am definit
că mâna mea nu a mai vrut să se desprindă
de a ta, s-a lipit.
picioarele nu ştiu decât un drum: spre tine;

sunt prinse în pământ.

ochii nu-mi văd decât în faţă, unde eşti tu;

lumina-i prea puternică în altă parte.
urechile n-aud decât o voce.
A ta este, cred.

Eu...

sunt cu tine acum.
Şi mă întreb: eram tot eu?
Acum sunt eu?
Cine sunt?
Nu-mi pasă, e plăcut în corpul ăsta
care stă lângă al tău.