Și-ai zâmbit cerului
mai mult decât mi-ai zâmbit mie
deși eu eram motivul surâsului
chiar și când ploua.
Nemulțumit ești adesea
deși te arăți iubitor.
Nu privești decât într-o direcție,
deși ai vrea să fi văzut orice.
Ți-ai acoperit o ureche cu mâna,
deși regreți mereu că n-auzi tot.
Gura ți-o ții adesea închisă
și te plângi că n-ai zis tot ce-aveai în minte.
Nu faci nimic.
Pleci mereu
și-ți amintești adesea
că te-ai dus mult prea devreme.
Repeți întotdeauna.
Găsești brațe în care stai comod
dar te trezești ridicându-te mereu.
De prea mult bine.
Ești fericit,
dar lași fericirea să-ți fie spulberată,
deși e a ta
și ar trebui să fii singurul cu acest drept.
Sau nici măcar.
Nu vezi.
Ești trist
și tot ce faci e să-ți plângi tristețea,
devenind și mai trist.
Și totuși nu zâmbești,
deși mușchii tăi faciali sunt competenți.
Ai aceeași dorință de când erai copil
dar în momentul în care poți
s-o împlinești, tu pleci.
Ți-e frică să rămâi fără dorințe.
Adevărul e că omul
nu va fi niciodată mulțumit;
va vrea mereu mai mult.
Asta-l ține mereu plin de vise.
Trăim prea mult în frică
fără a înțelege că
lăsându-ne ghidați de ea
nu vom găsi iubirea.
Vrem iubire
dar când o primim
nu vrem s-o simțim
nefiind la fel cu a noastră.
Uităm să ne spunem bună dimineața
cu zâmbetul pe buze
și să ne urăm noapte bună
alături de o îmbrățișare.
Ajungem nefericiți
în fericirea noastră.
Când am putea doar
să vrem
să zâmbim,
să ne uităm,
să auzim,
să spunem,
să simțim.
