Nu știu în ce moment ți-am devenit odor, mi-ai devenit odor. Nu-mi pot aminti să mă fi lipit cu vreun pasaj din mine de al tău cadavru. Cadavru? Da, uneori te simt de un vid indescriptibil. Știu că mă-nconjori și-mi străpungi aerul, dar ești secat. Ești neatins, deși multe trupuri și-au însușit prezența ta. Le-ai împrumutat atâtea fragmente din tine în nopțile în care te plângeau, încât ai rămas tu de o pudică genune.
Naiv mai ești. Culpa îți găurește pielea, sancțiunea îți va epuiza sufletul. Ți-aș șopti să mă prinzi de mână, dar obstinația ți-e mănușă. Tu nu vezi cât de cald e afară? Cauți evadare și totuși ești prins într-o fugă antitetică. Nu mă privești de teama orbirii. Tu orb ești acum. Ingenuă m-aș crede, dar asta e soliditate. Prea candidă aș fi văzută în mâna ta, dar ei nu ți-au întâlnit ardoarea. Poate doar pentru un amurg. Ei te văd emfatic. Eu te-am cunoscut și în obscuritate și-n lumină și-n amurg și-n răsărit. Eu te-am văzut și igrasios și pustiu. Te-am simțit și glacial și arzător. Te-am prins și palid și însuflețit. Mi-ai plecat de atâtea ori din tablou, crezând mai mult în pofte decât în fecioreasca mea prețuire. Mă uit zâmbind la inepțiile tale. Mi-e cunoscut că ți-s străine și ție; stăpânesc întoarcerea ta. Am deschis și eu de prea multe ori ușa, dar am pășit mereu cu stângul. M-am doborât apoi în pat. Mai petulant este să ierți decât să fugi. Ești văduvit de vrednicie. Și atunci? Mă-mpiedic eu în fleacuri și-mi devin apoi totalitate.
Mai stai? Depinde când te întorci. Și dac-o faci, nu mai pleca.
Sau ai să rămâi un perpetuu solitar în suflet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu