Linişte

Mă îmbrățișează gândul tău,
te sărută ochii mei
dintotdeauna.
Plăcut mai e
să-mi odihnesc viața
la tine-n brațe
În timp ce mi te joci în păr
și-n suflet
și-ți simt zâmbet în atingeri.
Te simt în idei,
în gând și-n inimă-
e liniște.

Mă hrănesc din stele
și din noi
cu tine.
Îți trimit și ție luna
îmbibată cu iubire
și parfum.
E ultima dată
deci o să dureze un infinit
de pământ și cer
umblate împreună.

Mă lipesc de aripile
care au să mă-nvelească-
și e bine.
Mă simți?

De-o veșnicie parcă

Am să te mai simt.

Eu vreau

Frumos e când te contopeşti
şi eşti.
Când eşti ce e firesc să fii,
unde vrei să fii şi cum.
Când eşti unit întâi cu tine
apoi dintotdeauna eşti cu mine.
Nu ştiai?
Eu nu.
Acum eu vreau, tu crezi,
eu ştiu, tu poţi,
noi suntem
una.
Frumos e când tu eşti
deşi nu eşti.
Eu aş fi fost,
dar sunt mai mult.
Şi noi eram,
dar nu cum suntem.
Aş spune niciodată
şi mereu şi-ntotdeauna
şi m-aş avânta spre infinit.
Şi tu?
Ca mine,
c-avem un gând comun.
Acum este şi va fi.
Frumos mai e
oricât de infinit ar fi.
Eu vreau, eu sunt,
şi noi putem.
Tu crezi, tu ştii?

Spre unde?

Spre unde?
Unde se îndreaptă
sufletul ăsta
şi ce face
într-un corp aşa de mic?
Dispare-
cine observă?
Cine ar vedea
că de azi nu mai sunt?
Azi nimeni.
Poate doarme.
-şi-ar spune în gând.
Mâine ar mai fi câţiva.
Atât de necunoscuţi
c-am să mă mir că-mi ştiu culoarea ochilor.
Peste o săptămână nimeni.
Şi-am trăit pentru nimic.
Şi-atunci ce mai sunt?
Pleacă.
Te-am lăsat să-mi atingi
bucăţi de suflet
ca să nu mor prea repede de tot
- c-ar fi păcat.
Unde ţi s-a dus trupul?
Ai să mă întrebi când
poate ai să mă simţi;
de data asta nu-ţi mai apăs stomac
sau buze- numai gânduri.
Dacă miros a tine
îţi aparţin?
Apartenenţa e prea superficială
-inexistentă pentru noi.
Eu n-aparţin nimănui,
eu stau din iubire.
Eu nu deţin nimic,
eu doar iubesc.
De ce eu?
De ce tu?
De ce noi?
Spre unde mergem?
Spre împreună, cică.
Aş vrea să nu ma pierzi pe drum.
Cu trupurile astea ce-i?
În al tău am să mă mai întorc
în caz că plec-
că mi-a plăcut cum m-ai primit.
Şi n-am să uit
cum n-am uitat.
Şi n-o să ne uităm-
doar unul la altul
şi noi la noi.

Ai înţeles spre unde?

Că eu nu prea...

Cred că eu

E luni dimineață.
Eu sunt aici
și urmează să mă cunosc.
Emoții mă cuprind
căci mi-e frică
de ceea ce voi vedea,
voi auzi,
voi simți.
E marți după-amiază
și eu lenevesc printre cearșafuri
dorind să le simt răcoarea.
Mă tăvălesc pe jos
uitând parcă cine sunt,
cu cine trăiesc,
în cine trăiesc.
E miercuri seara.
Stau pe iarba umedă-
căci abia a plouat-
și vorbesc cu mine.
Cred că sunt eu...
Totuși luni era altcineva parcă.
Ne-a prins ora cinci
ce-i aparține joii
și-am adormit în brațe cu mine.
Mi-a răsunat ecoul poveștilor în toate visele.
Ce bine ca e vineri
și că ne odihnim împreună,
și că-s în pace cu mine.
N-am avut timp până sâmbătă
să mă privesc.
Ori m-am auzit, ori m-am simțit.
Nu mi-a păsat ce aș vedea,
dar azi aș dori să-mi caut privirea.
Și sâmbată dimineață când m-am trezit
m-am hrănit din marea ce-am găsit-o
și-aș fi rămas acolo
(n-aș zice pe vecie, dar pe aproape).
Oare aceeași ochi i-am avut mereu?
Sau i-am schimbat eu luni sau miercuri?
Altcineva a fost luni,
altcineva marți,
altcineva azi,
altcineva va fi duminică.
Haide să rămânem împreună...
ori noi
ori nici eu
ori nici tu.

Suflet (Unde? )

Suflet frumos
prins cândva în corp senin,
unde te-ai dus?
Te-auzeam cum voiai
dublare, divizare.
Ai reuşit? De unde...
Cred c-ai plecat;
oare de tot?
Eu te-aştept.
Nu după aşteptare te-nmoi tu?
Zâmbeai tâmp.
Cum zâmbeşte-un suflet?
Se colorează, se-amestecă
în nuanţe care tind spre imposibilitate.
Unde eşti, suflet blând?
Ce-ai lăsat aici?
Mai bine plecai de tot.
Spre ce te-ai dus?
Hai înapoi!
că eu pe-altcineva nu primesc;
ei da.
Zâmbeai când auzeai de facere;
m-amuză.
Sceptic erai, şi totuşi te-ai dus.
Sau m-ai minţit?
Nuu... Tu n-ai zis, eu am simţit.
Unde? Spre ce să te caut?
Trei sferturi eşti la stânga,
un sfert te găsesc la dreapta.
În sfertul acela nu mai erai colorat,
şi dacă-mi amintesc,
cele trei sferturi te-au secat.
Mai bine hai acasă.
E bine acasă?
Ce te-ai topit când ai auzit!
Asta mi te-a luat?
Mai bine vino!
că eu chiar am un gol,
la propriu.
Şi mergem împreună
spre ce hotărâm.
Suflet frumos,
sper că zâmbeşti...

Himeră

Mă bucur când te ţin
deşi greutatea vinei mă sileşte
să-mi las mâinile în jos.
Mi-era dor să-ţi simt geografia
corpului şi să-ţi văd privirea
încrucişată cu a mea.
Cu zâmbetul tău sper să mă-ntalnesc
din întâmplare peste şapte ani,
să fie-acelaşi.
Acelaşi o să fie, aceleaşi vorbe
sau gânduri măcar,
că tu te descurci,
numai eu să vreau.
Să vreau?
Să te las să ştii unde mi-e drumul,
că tu-l urmezi
şi mă ajungi. Te descurci.
Că eu ţi-am fost lumină.
Ar fi trebuit să mă scald în libov
până la fund, nu să simt
că mă-nec,
ci că-l respir. Te respir.
Mă bucur
când ne-ntâlnim în aceeaşi himeră.
Ai să stai aici nelimitat?
Am să mi te port nedeterminat;
cum te-am purtat un minus infinit
care în modul, o sa fie mereu cu plus.
Data viitoare să fie:
eu mai mult,
tu la fel.
A pleca, a rămâne;
separat, împreună;
cu cine?

Coincidenţe

Stăteam într-o după-amiază (aş fi spus dimineaţă ca să pară mai intim, sau seară ca să nu fie luat prea în serios) într-un colţ al cafenelei, cu o revistă în mână. O fi fost carte, dar nu vreau să se creadă că fac pe deşteapta.
Gândurile-mi zburau oricum mai departe de foile alea sau de ploaia care cădea, paradoxal, din soare. Ochelarii-mi dădeau de gol direcţia privirii, însă nicio şansă să fi găsit ceva interesant pe geam. Poate doar aceeaşi oameni plictisiţi, jalnic de grăbiţi de ploaie, care călcau prin toate bălţile mici în dorinţa de a le ocoli pe alea mari. Stăteam cu capul sprijinit în ambele mâini, de parcă greutatea ar fi fost prea mare ca să las chinul pe o singură palmă. Colţurile gurii nu-mi afirmau sentimentele, nu-mi infirmau trăirile. Eram acolo, dar nu existam pentru nimeni. Aburii ceaiului erau singurii care-mi simţeau prezenţa atunci când îi suflam. Nu se întorcea nimeni spre prezenţa din colţul camerei, cu părul prins dezordonat care privea cu dezinteres orice-i era inclus în aria vizuală.
Eram aici... nici măcar pentru mine. Eram aici pentru că aici m-am visat noaptea trecută, îmbrăcată aşa, cu privirea încolo, aşteptând ceva. M-am trezit înainte să aflu ce. Sper să nu plec înainte să apară.
Deseori mă întreb de ce aleg un anumit drum spre casă dintre toate variantele. Apoi mă trezesc întâlnindu-mă cu tine sau cu el sau cu ea. Şi aud mereu acel tocmai mă gândeam la tine, ce coincidenţă. Coincidenţă pe naiba. Totuşi, mă gândesc la tine de atâtea zile şi nu-mi mai tai în niciun fel calea. Nu vrei sau nu mă mai auzi. Aleg să merg pe acolo pentru că sentimentele mele, în loc să-mi inhibe raţiunea, o foloseşte şi află probabilitatea imensă ca tu să fii acolo. Presupunere ce duce la o absurditate, bineînţeles. Bine că n-ai lăsat nici tu matematica şi stai departe de aria în care mă aflu. Sau doar confunzi intersecţiile cu paralelele?
Mi-am dat seama apoi că mi-am lăsat spatele să înţepenească în scaun în speranța ca tu să fii acel ceva pe care n-am apucat să-l întâlnesc în vis. Nu m-ar fi interesat altceva atât de mult. Gândurile mi se reflectau în stropii care se prelingeau pe geam. Nepricepându-mă la cititul invers, nu m-a ajutat să aflu ce voiam. Aşa că îmi termin ceaiul şi mă ridic de la masă. În timp ce priveam în gol, punându-mi haina pe mine, te văd. Te văd peste tot. Şi de fiecare dată mi se pare.
Aşa că doar plec. Poate tu ai să ajungi imediat după, poate ai să te aştezi la aceeaşi masă, înainte să fie strănsă, şi ai să-ţi aminteşti de mine când ai să vezi scrumiera plină de bucăţi de şerveţel. Sau poate nici n-ai să observi sau poate eşti plecat din oraş.
Am plecat apoi pe drumul cel mai îndepărtat de perimetrul în care s-ar fi putut învârti volumul corpului tău.
Ghici pe cine am întâlnit...