M-am dezobişnuit să scriu proză... Un clişeu, ca să spun aşa. Dar am ceva de scris, ceva ce nu merge într-o poezie. Poezia e altceva. Chiar dacă poezia mea e o proza cu multe spații.
Oricum, am de scris, pentru că m-a rugat. M-a rugat să scriu eu pentru ea, ca ea n-are talent cică. Oricine are talent la scris, lenea ne diferă.
Ştii momentul ăla în care, după un an, doi, trei te trezeşti brusc dorindu-ţi să-i spui acelei persoane cu care vorbeai 24/7 (iar acum nici nu mai ştii prin ce oraş e) ceva... orice? Şi tot brusc îţi dai seama că Nu. Nu e că nu te interesează neapărat, e şi asta dar e şi faptul că următoarea zi n-ai să înţelegi de ce ai făcut-o. Şi nu e că ai regreta neapărat, e şi asta dar e şi faptul că şi aşa au trecut atâtea sute de zile. Ce mai contează o viaţă? Dacă sunt tristă? Absolut deloc. Sunt cea mai fericită, dar din când în când se mai trezeşte câte o parte uitată la mine şi mă gâdilă. Zâmbesc numai, că după spune lumea că-s nebună dacă râd singură. I-aş mulţumi totuşi. Dar o s-o fac altă dată, când o să ne-ntâlnim aşa cum visează toţi "scriitorii": peste zece ani, întămplător, la cumpărături sau în aeroport. Eu zic totuşi că lumea asta e prea mare ca să ne mai unească vreodată drumurile.
Abia în seara asta, gândindu-mă şi povestind mă simt liberă de tine. Asta era ultima parte rămasă şi am scos-o. Nu e nicio diferenţă. Nu mi-a părut rău nicio clipă... Pentru tine doar, dar sunt sigură ca suntem la fel de fericiţi acum. Sau, în fine, să nu exagerăm. Eşti fericit doar.
Un clişeu într-adevăr. Nu-mi asum nimic, doar munca depusă tastând.
