Azi

Jumătate din mine
şi-un punct din ochi
şi câteva degete;
poate puţin şi din râs
deci şi un nerv măcar.
Ţi-am îmbrăcat tricoul
şi ţi-am simţit mai mult
gândurile decât pielea.
Eu-ul tău superior are
să-mi vorbească azi despre noi.
Ascult.
Jumătate din tine,
o şuviţă de păr mai deschisă,
o buză;
câteva gesturi şi expresii
deci şi tăcerea.
Azi mi-ai îmbrăţişat ezitarea;
Libovul îţi părăseşe uşor mintea
şi-mi cuprinde întâi mâna.
Tu nu mai eşti
şi nici eu nu mai-
şi ne încântăm
lipsiţi de margini cum noi suntem.
Şi poate azi
ai tu o jumătate şi un sfert;
că eu sunt goală
în privire-
ţi-am păstrat un loc.
Tot.
Ia-mă cu totul-
mi-e corpul uşor,
neglijabilă măsură
numai de tine simţită.
Un sfert am adus azi,
un tot s-a făcut.

Nu se mai rupe.

Re-

Căpruiul din albastrul meu
te-a găsit-
regăsit.
Mi-a arătat dintotdeauna
vopseaua cu care am
să mă amestec.
E acolo
ca să-mi amintească
că mâna mea dreaptă
stă în stânga ta
și că așa a fost
de când nu ne mai știam.
Dar te-am găsit-
regăsit.
Și-ți întind un deget
și-mi simți vibrația
și-o redai în cuvinte
și-o aud în puls
și-o vezi stând.
Până când?
Nu te întrebi
că tu trăiești
cu mine-acum
când m-ai găsit-
regăsit.
O fi prima oara?
Mă cunoști-
recunoști.
Te pricep
cu atâta lipsă de greutate
încât aș zice ca n-ai fost
amestecat-
doar reamestecat.
Acum,
acum de-atunci.
Alină-mă,
înțelege-mă,
amintește-ți cum-
reamintește-ți.
Lipește-te,
unește-te
căci altceva nu
mai ai ce face,
nu mai vrei a face.

Visează

Deschide-ţi ochii
căci sunt aici, în faţa ta.
Nu mă mai căuta,
nu sunt în alte vise,
sub alte feţe.
Îţi sunt doar
cufundată-n braţe.
Eu nu-ţi sunt la distanţă-
încă.
Ai vrea?
Tu ştii că nu.
Şi-atunci?
Şi tac.
Şi crezi
că eu nu văd,
că eu nu simt.
Dar eu aud
şi eu miros
şi eu privesc
şi tu nu vezi.
Tu m-ai văzut
şi-atât.
Şi crezi
c-am să stau o veşnicie
în tăcere.
În tăcere poate-
dar trăgând-o după mine.
Şi mă întreb,
şi mă întrebi.
Şi n-aş mai râde.
Caut să-nţeleg.
Am ce?
Tu crezi că da,
tu ştii ca nu.
Tu-mi ştii orice acum
dar nu-nţelegi
că numai mie.
Şi-ar fi prea trist
ca eu să aflu
ceea ce ştiam deja.
Dar nu cunoşti,
nu recunoşti
şi nu te recunosc,
nu mă mai cunoşti.
Ai să mă mai visezi?

Pe tine, de tine

Când îţi vine, de fapt,
să spui te iubesc cel mai mult?
Când iubeşti
sau când iubirea-ţi lipseşte?
Cui i-ai spune te iubesc
mai tare?
Celui pe care-l iubeşti
sau celor pe care
nu-i mai iubeşti,
dar îţi lipsesc?
La uşa cui te-ai duce
într-o seara de toamna târzie?
La uşa celui pe care-l iubeşti
sau la a acelora la care obişnuiai
sa mergi?
Şi dintr-o dată nu mai ştii.
Nu mai ştii dacă iubeşti,
a cui eşti.
Parcă ai fi a tuturor.
De fapt, ai iubi să nu fii
nici a lui,
nici a ei,
nici a lor.
Cred ca ţie-ţi place
mai mult
să-ţi fie dor decât
să iubeşti.
Iubeşti mai mult să vrei să zici
ca iubeşti decât s-o faci.
Nu?
Poate
te iubesc
Pe tine pentru că mă iubeşti din prima zi.
Pe tine pentru că nu m-ai iubit la timp.
Pe tine pentru că nu o mai faci.
Şi pe tine pentru că m-ai iubi oricând.
Mi-e dor...
De tine rareori.
De tine nu mi-e dor.
De tine nu-mi mai este.
De tine acum.
Şi tocmai trece
somnul, nu dorul.
Iar iubirea nu ştiu nici dacă era.

Despre nefericire

Și-ai zâmbit cerului
mai mult decât mi-ai zâmbit mie
deși eu eram motivul surâsului
chiar și când ploua.
Nemulțumit ești adesea
deși te arăți iubitor.
Nu privești decât într-o direcție,
deși ai vrea să fi văzut orice.
Ți-ai acoperit o ureche cu mâna,
deși regreți mereu că n-auzi tot.
Gura ți-o ții adesea închisă
și te plângi că n-ai zis tot ce-aveai în minte.
Nu faci nimic.
Pleci mereu
și-ți amintești adesea
că te-ai dus mult prea devreme.
Repeți întotdeauna.
Găsești brațe în care stai comod
dar te trezești ridicându-te mereu.
De prea mult bine.
Ești fericit,
dar lași fericirea să-ți fie spulberată,
deși e a ta
și ar trebui să fii singurul cu acest drept.
Sau nici măcar.
Nu vezi.
Ești trist
și tot ce faci e să-ți plângi tristețea,
devenind și mai trist.
Și totuși nu zâmbești,
deși mușchii tăi faciali sunt competenți.
Ai aceeași dorință de când erai copil
dar în momentul în care poți
s-o împlinești, tu pleci.
Ți-e frică să rămâi fără dorințe.
Adevărul e că omul
nu va fi niciodată mulțumit;
va vrea mereu mai mult.
Asta-l ține mereu plin de vise.
Trăim prea mult în frică
fără a înțelege că
lăsându-ne ghidați de ea
nu vom găsi iubirea.
Vrem iubire
dar când o primim
nu vrem s-o simțim
nefiind la fel cu a noastră.
Uităm să ne spunem bună dimineața
cu zâmbetul pe buze
și să ne urăm noapte bună
alături de o îmbrățișare.
Ajungem nefericiți
în fericirea noastră.
Când am putea doar
să vrem
să zâmbim,
să ne uităm,
să auzim,
să spunem,
să simțim.

Uitare

Întârziam mereu
prinsă fiind
în lumea mea,
refugiul meu.
Mă duceam
mereu acolo sperând
să mi se răspundă.
Uitam, de fapt
să mai întreb.
Fericită în neîmplinire,
aruncând
ce-i prea perfect.
Neînţeleasă de atotştiinţă,
ştiinţă exactă ce se crede
filozofie,
durere îmbrăcată
în romantism,
plecare forţată,
minţită.
Scârbă şi dezgust
simţite în fiecare
cuvant adresat inventat,
nedorit,
crezut.
Hai să aşepţi cu mine!
Credeam că
nu mai am ce.
Pleacă, dispari.
Parcă ai mai închis
o dată uşa.
Ai uitat când
ţi-am sunat din nou?
Nu vreau
să-mi amintesc,
dacă iar aştept
înseamnă că n-ai stat.
Bine.
Şi cred că am plecat,
tristă fiind de mine.
Aş fi plecat
de la mine.
M-aş fi dus la tine.
Cândva, mereu.

Regăsire

 Pasiunea sfâșiată cândva de tine se regenerase. Oh, și patosul de care uitasem că există...
 M-am trezit într-o seară într-un scaun atât de cunoscut. Stăteam și mă uitam la silueta masculină aflată în fața mea, încercând să-mi amintesc cine e. Tot ce știam era iluzia iubirii. Credeam că libovesc. Mă mulțumea starea de euforie în care intram din simplul motiv că eram deziderată. Mă mângâia pe spate. Mă iubea, deși nu mi-a spus-o niciodată. Eu nu-l iubeam, deși am vrut să i-o șoptesc. Nu m-ar fi lăsat să plec, sau n-ar fi lăsat ziua să vină. A vrut să-mi atingă sufletul. Am zâmbit entuziasmată, apoi m-am retras înspăimântată. Știam că am pierdut ceva important, uitasem ce. A ținut morțiș să-mi amintească ce anume. L-am urât apoi. Am plecat cu cel mai vid surâs posibil. Gerul de afară îmi înghețase mâinile. Așa ai dispărut tu. Pentru că doar atât ai fost capabil să atingi la mine. M-am curățat, nu-mi amintesc nici cine erai, nici ce-mi făceai. Nici nu mai contează.
 În după-amiaza altei zile m-am găsit pe un hol, descălțându-mă. Nu știam unde mă aflu, nu am recunoscut vocea care striga din bucătărie, nu știam nici corpul care mă îmbrățișase strâns. El ce mai voia să-mi fure? Mi-am înghițit zâmbetul. Oricum nu avea ce. Mă învârtea fără rețineri prin toată casa. Mă iubea. Mi-a spus-o. Eu nu-l iubeam, nici n-aveam de gând să-l mint. Probabil acesta a fost principalul motiv pentru care îmi zâmbea atât. Că eu nu-l iubeam. Așa a evocat amintirea aceea pe care m-am chinuit să o mistuiesc atâta timp. L-am urât și pe el. Am plecat cu un dezgust. Tu ai să-ți amintești de mine de fiecare dată când dai peste acel parfum care ți-a umblat prin casă mai mult decât ți-ai fi putut închipui. Eu? Eu ți-am uitat și numele.
 Într-o dimineață m-au trezit brațele tale care nu mă lăsau să respir și care nu m-ar mai fi lăsat. Olmul acela de care mi-era dor îmi intra în fiecare por. M-am ospătat din sentimentul acela de beatitudine autentică. Știam că ești tu. Doar tu te potriveai atât de bine pe corpul meu. M-am întors și te-am zărit transfigurat. Te-am privit plină de compătimire. Cât m-ai putut aștepta... Câte speranțe ai distrus. Erai tulburat acum. Mă zeificai și nu-ți venea a crede. Te-am hrănit cu săruturile mele. Ți-am simțit apoi pe trup nenumăratele amprente și am dat să mă ridic. M-am trântit înapoi, amintindu-mi că ești mai curat ca mine. Cum m-ai regăsit? Acum știu din nou un singur drum, o singură casă.
 Sunt goală, te las să mă acoperi cu totul. Dar nu mă murdări.

 Nu, iubire, nu mă confunzi iar.